Între dragoste și datorie: Povestea mea despre alegerea imposibilă

— Ioana, nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre ei! Ai înțeles? vocea lui Doru răsună în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburul de la ceai se ridica leneș spre tavan. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea mi se pierdea printre florile de pe faianță. Era a treia oară săptămâna asta când ajungeam aici: la ceartă, la reproșuri, la zidul ăsta rece dintre noi.

— Sunt părinții mei, Doru! Nu pot să mă prefac că nu există! am izbucnit, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Dar el s-a ridicat brusc de la masă, trântind scaunul.

— Ei nu te-au respectat niciodată! Mereu m-au privit de sus, mereu au avut ceva de comentat! Nu vreau să mai am de-a face cu ei!

Am rămas singură, cu inima bătând nebunește. M-am întrebat iar și iar: cum am ajuns aici? Cum s-a transformat iubirea noastră, care părea de neclintit, într-o luptă continuă?

Totul a început după nuntă. Mama nu l-a plăcut niciodată pe Doru. „E prea impulsiv, Ioana. Nu e pentru tine”, îmi spunea mereu, cu vocea ei blândă dar fermă. Tata era mai tăcut, dar privirea lui spunea totul. La început am crezut că timpul va rezolva totul. Că dragostea mea îi va face să-l accepte. Dar fiecare vizită era o nouă probă de foc: glume ironice la adresa lui Doru, întrebări incomode despre salariul lui sau despre planurile noastre de viitor.

Doru a încercat să reziste. S-a străduit să fie politicos, să le câștige încrederea. Dar după un Crăciun tensionat, când mama a spus în fața tuturor că „Ioana ar fi meritat mai mult”, ceva s-a rupt în el. A plecat fără să spună nimic și, din ziua aceea, a refuzat să mai calce pragul casei părinților mei.

Eu am rămas prinsă la mijloc. Părinții mă sunau zilnic: „Ce face Doru? De ce nu veniți pe la noi? Nu te lasă el?” Încercam să le explic că nu e vina lui, că și ei au greșit. Dar nu voiau să audă. „Noi ți-am vrut binele”, repeta mama obsesiv.

În același timp, acasă la noi, Doru devenea tot mai închis. Orice încercare de a aduce vorba despre familie se termina cu o ceartă. Mă simțeam ca o funie întinsă la maximum, gata să se rupă.

Într-o seară, după o discuție aprinsă cu mama la telefon, am izbucnit în plâns. Doru a venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Ioana, eu te iubesc. Dar nu pot trăi cu umbra lor între noi. Alege: ori suntem noi doi, ori ei.

M-am uitat la el șocată. Cum să aleg? Cum să-mi reneg familia care m-a crescut și m-a iubit? Dar cum să renunț la omul pe care l-am ales pentru tot restul vieții?

Am început să mă ascund. Mergeam pe furiș la părinți, fără să-i spun lui Doru. Îi mințeam că sunt la cumpărături sau la serviciu peste program. Când mă întorceam acasă, mă simțeam vinovată și murdară. Dar nici acolo nu găseam liniște: mama mă întreba mereu dacă nu mi-e greu cu un soț atât de încăpățânat.

Într-o duminică dimineață, tata m-a sunat:

— Ioana, mama ta nu se simte bine. Poate vii pe la noi?

M-am dus fără să stau pe gânduri. Mama era palidă și obosită. Am stat lângă ea pe pat și am simțit cum toată copilăria mea revine: mirosul de ceai cu lămâie, mâna ei caldă pe fruntea mea.

— Ioana, tu ești fericită? m-a întrebat încet.

Nu am știut ce să răspund. Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Nu știu… Nu mai știu nimic.

Când m-am întors acasă, Doru mă aștepta în hol.

— Unde ai fost?

— La mama… E bolnavă.

A oftat adânc și a dat din cap.

— Ioana, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot trăi așa.

Am stat toată noaptea trează. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinți pentru mine: cum tata lucra două schimburi ca să pot merge la facultate, cum mama îmi trimitea pachete când eram studentă la București. Dar m-am gândit și la Doru: cum mă ținea în brațe când aveam coșmaruri, cum îmi aducea flori fără motiv.

A doua zi dimineață am luat o decizie. I-am chemat pe toți la noi acasă: părinții mei și Doru.

Atmosfera era încărcată ca înaintea unei furtuni. Mama stătea cu mâinile strânse în poală, tata privea pe geam, iar Doru se juca nervos cu verigheta.

— Vreau să vă spun ceva important, am început cu voce tremurată. Nu mai pot trăi așa. Vreau să fiu fericită și vreau să vă am pe toți în viața mea. Dar nu mai pot fi puntea voastră de război.

Mama a început să plângă încet.

— Ioana, noi te iubim…

Doru s-a ridicat brusc:

— Și eu o iubesc! Dar nu pot accepta să fiu mereu ținta voastră!

Tata a oftat greu:

— Poate că am greșit și noi… Dar ne e greu să o vedem suferind.

Am izbucnit:

— Dacă mă iubiți toți cu adevărat, trebuie să încercați să vă acceptați! Altfel… Altfel nu știu cât voi mai rezista!

A urmat o tăcere apăsătoare. Nimeni nu a spus nimic minute bune. Dar pentru prima dată am simțit că am spus ce aveam pe suflet.

De atunci lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Dar au început să se schimbe încet-încet. Doru a acceptat să vină din când în când la părinți, iar mama s-a străduit să fie mai deschisă cu el. Tata încă e rezervat, dar măcar încearcă.

Sunt zile când încă mă simt prinsă între două lumi care nu se vor întâlni niciodată complet. Dar am învățat că uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume ca să poți merge mai departe.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu inima împărțită între dragoste și datorie? Și cât putem duce până când ne pierdem pe noi înșine?