Când acasă devine străin: Povestea unei familii din București forțate să-și piardă locuința

— Nu se mai poate, Maria! Am hotărât. Vând apartamentul și vă mutați în garsoniera mea din Drumul Taberei. Nu mai am răbdare cu cheltuielile astea inutile!
Vocea Ilonei răsuna ca un tunet în sufrageria noastră, printre rafturile cu cărți și jucăriile împrăștiate ale lui Vlad. M-am uitat la Gabi, care stătea cu pumnii strânși pe genunchi, încercând să-și ascundă furia.
— Mamă, nu poți să faci asta peste noapte! Avem copil, avem serviciu aici, totul e legat de locul ăsta!
Ilona s-a ridicat brusc, cu ochii reci și buzele strânse.
— Ba pot. E casa mea. Și am nevoie de bani. Voi sunteți tineri, vă descurcați. Eu nu mai pot.
Am simțit cum mi se taie respirația. M-am agățat de marginea mesei, încercând să nu plâng în fața ei. Cum să-i explic că pentru mine apartamentul ăsta nu era doar niște pereți? Era locul unde Vlad a făcut primii pași, unde am sărbătorit fiecare Crăciun de când ne-am căsătorit.
— Ilona, te rog… Nu ne face asta. Putem găsi o soluție, putem să te ajutăm cu banii…
Ea a dat din mână a lehamite:
— Nu vreau milă. Am decis. În două luni trebuie să fiți mutați.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Gabi s-a închis în bucătărie și a fumat țigară după țigară, iar eu am stat pe canapea cu Vlad în brațe, ascultându-i respirația liniștită. M-am simțit ca un copil pedepsit pe nedrept, fără putere să-mi apăr familia. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru ca Ilona să fie bine după ce a murit socrul meu: am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, doar ca să putem plăti întreținerea și să nu-i lipsească nimic.

A doua zi dimineață, Gabi a venit lângă mine cu ochii roșii:
— Maria, trebuie să vorbim serios. Dacă nu găsim o soluție rapid, chiar ajungem în garsoniera aia nenorocită.
— Nu pot să cred că ne face asta… Parcă nici nu-i pasă că Vlad are nevoie de spațiu, de stabilitate…
— Pentru ea contează doar ce vrea ea. Mereu a fost așa.

Au urmat săptămâni de coșmar: telefoane la agenții imobiliare, discuții interminabile cu Ilona care refuza orice compromis, certuri între mine și Gabi din cauza stresului. Vlad a început să fie agitat, să plângă noaptea fără motiv. Într-o seară, după ce l-am adormit cu greu, Gabi a izbucnit:
— Nu mai suport! Parcă suntem niște chiriași în propria viață!

Am încercat să vorbesc cu sora lui Gabi, Simona, poate reușește ea s-o înduplece pe Ilona:
— Maria, știu că e greu… Dar mama e disperată după bani. Are datorii la bancă despre care nu v-a spus nimic.
— Și noi ce facem? Unde ne ducem?
— Poate găsiți ceva de închiriat până vă reveniți…

M-am simțit trădată. Cum putea Ilona să ne ascundă asta? De ce nu a avut încredere să ne spună adevărul?

Ziua mutării a venit ca o sentință. Am împachetat totul în cutii vechi de carton și am privit pentru ultima dată pereții plini de urme de creion ai lui Vlad. Garsoniera era mică, întunecoasă și mirosea a umezeală. Vlad s-a împiedicat de prag și a început să plângă:
— Vreau acasă!

Gabi s-a prăbușit pe patul îngust și și-a acoperit fața cu mâinile.
— Nu mai pot, Maria… Parcă totul se destramă.

În zilele următoare am început să mă cert cu Gabi din orice: cine spală vasele, cine duce gunoiul, cine are grijă de Vlad când plânge noaptea. Ne simțeam sufocați unul de celălalt și de spațiul strâmt care parcă ne înghițea încet-încet.

Într-o seară am ieșit pe balconul minuscul și am privit luminile orașului.
M-am întrebat dacă o să mai simt vreodată că aparțin undeva.

După câteva luni de chin, Gabi a găsit un job mai bun și am reușit să închiriem un apartament micuț într-un cartier liniștit. Nu era casa visurilor noastre, dar era un început nou. Vlad a început să zâmbească din nou, iar eu am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira.

Ilona nu ne-a vizitat niciodată în noul apartament. Am aflat că și-a pierdut banii la bursă și acum trăiește singură într-un azil privat.

Uneori mă gândesc dacă ar fi fost altfel dacă am fi vorbit deschis de la început sau dacă am fi avut curajul să spunem „nu” mai devreme.

Dar oare cât valorează un „acasă”? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea noastră sufletească?