Când dreptatea nu e de partea ta: Povestea unei moșteniri pierdute

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! vocea lui Radu răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, scorojiti de timp. Eu stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate strânse în poală, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Soacra mea, doamna Maria, stătea dreaptă ca un stejar bătrân, cu privirea rece fixată pe noi.

— Nu e nimic de discutat, Radu. Decizia e luată. Apartamentul rămâne la Vlad. Tu ai deja viața ta, ai Irina, ai serviciu bun. Vlad are nevoie de un început, spuse ea, fără să clipească.

M-am simțit ca o intrusă. Deși eram căsătoriți de șapte ani, niciodată nu fusesem cu adevărat parte din familia lor. Întotdeauna am simțit că sunt privită ca o străină, ca fata aceea de la țară care nu e niciodată destul de bună pentru fiul ei. Dar acum, când totul se reducea la un apartament vechi din Drumul Taberei, simțeam că pierd mai mult decât niște pereți și o ușă — pierdeam orice speranță de a fi acceptată.

Radu a încercat să mai spună ceva, dar Maria i-a tăiat vorba cu un gest scurt:

— Nu vreau să mai aud discuția asta! Vlad e singurul care a rămas lângă mine când mi-a fost greu. Tu ai plecat la București și m-ai lăsat singură cu toate problemele.

— Mamă, am plecat pentru că nu aveam de lucru aici! Am muncit pe brânci să ne putem permite chiria aia nenorocită! Am venit la fiecare sărbătoare, te-am ajutat cu bani când ai avut nevoie… Cum poți să spui că nu ți-a păsat?

Maria s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am rămas singuri, eu și Radu, privind unul la altul ca doi naufragiați pe o insulă pustie.

— Irina… îmi pare rău că te-am băgat în asta. Nu meritai… a șoptit el, cu ochii umezi.

— Nu e vina ta. Dar doare. Doare al naibii de tare.

În drum spre casă, tăcerea dintre noi era apăsătoare. M-am uitat pe geam la blocurile cenușii care treceau pe lângă noi ca niște umbre ale trecutului. Mă gândeam la toate sacrificiile făcute: serile târzii la muncă, economiile strânse leu cu leu pentru o vacanță pe care n-am mai apucat s-o facem niciodată. Și acum, când speram că poate vom avea și noi un loc al nostru, totul s-a spulberat.

Seara, după ce am adormit-o pe fetița noastră, Ana, Radu s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Nu pot să cred că mama a ales așa… Parcă nu mai sunt copilul ei.

L-am luat în brațe și am plâns împreună. În acea noapte am simțit că ne pierdem nu doar moștenirea, ci și o parte din identitatea noastră.

Zilele următoare au fost un coșmar. Vlad ne-a sunat triumfător:

— Să știți că eu nu am cerut nimic! Mama a decis singură. Dar dacă vreți să veniți să vă luați lucrurile din apartament, vă rog să nu întârziați prea mult.

Radu a aruncat telefonul pe masă cu o furie mută. Eu am început să împachetez cutii cu haine vechi, fotografii prăfuite și câteva cărți de povești pe care le citisem Anei când era mică. Fiecare obiect era încărcat de amintiri — Crăciunurile petrecute acolo, mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptorul Mariei, râsetele noastre din serile lungi de iarnă.

Când am ajuns la apartament pentru ultima dată, Maria ne-a întâmpinat rece:

— V-am lăsat două ore. Să nu faceți mizerie.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am adunat tot ce era al nostru în tăcere, sub privirea vigilentă a soacrei. Ana s-a uitat la mine cu ochi mari:

— Mami, de ce plecăm? Nu mai venim niciodată aici?

Nu am putut să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani ce înseamnă lăcomia și nedreptatea?

După ce am ieșit din bloc cu ultimele cutii, Radu s-a întors spre Maria:

— Să știi că nu te voi ierta niciodată pentru asta.

Ea a ridicat din umeri:

— O să-mi mulțumești într-o zi.

Am plecat fără să ne uităm înapoi. În acea seară am stat pe balconul apartamentului nostru mic de două camere și am privit luminile orașului. Radu fuma tăcut, iar eu mă gândeam la viitorul nostru — fără sprijinul familiei lui, fără acel acoperiș promis atâta timp.

Au trecut luni de atunci. Relația cu Maria s-a răcit complet; Vlad nu ne-a mai sunat niciodată. Radu s-a închis în el, iar eu încerc să țin familia pe linia de plutire. Uneori mă întreb dacă nu cumva vina e a mea — dacă nu cumva prezența mea a fost mereu o povară pentru ei.

Dar apoi o văd pe Ana râzând în parc sau îl văd pe Radu cum mă privește cu dragoste și știu că familia adevărată nu se măsoară în apartamente sau moșteniri.

Totuși, uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: De ce dreptatea nu e mereu de partea celor care o merită? Oare câți dintre voi ați trecut printr-o nedreptate asemănătoare? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe?