Nu voi lăsa pe nimeni să-mi fure viața: Povestea mea de mamă singură

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc după regulile tale! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci, unde mirosul de cafea arsă se amesteca cu lacrimile mele. Mama stătea în fața mea, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe o adolescentă rebelă, nu ca pe o femeie de 32 de ani, proaspăt divorțată și mamă a unei fetițe de patru ani.

— Dacă ai fi ascultat de mine, n-ai fi ajuns aici, mi-a răspuns ea sec, fără să clipească. Ai făcut totul pe dos. Acum descurcă-te singură!

M-am prăbușit pe scaun, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste față. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nu există reproșuri și vinovăție. Dar nu puteam. În camera alăturată, Ilinca își aranja păpușile pe covor și fredona un cântec inventat. Pentru ea trebuia să rămân întreagă.

Am crescut într-o casă unde mama avea mereu dreptate. Tata pleca des la muncă în străinătate și când era acasă, tăcea. Mama decidea tot: ce mâncăm, cum ne îmbrăcăm, ce școală facem. Când am vrut să dau la Litere, mi-a spus că e o prostie și că trebuie să aleg ceva „serios”. Am făcut Contabilitate, dar sufletul meu a rămas gol.

Când l-am cunoscut pe Vlad, am simțit pentru prima dată că pot respira. Era blând, atent și mă făcea să râd. Mama nu l-a plăcut niciodată. „Nu e pentru tine”, repeta mereu. Dar eu m-am încăpățânat și m-am măritat cu el. După doi ani, s-a născut Ilinca și am crezut că viața mea începe cu adevărat.

Apoi Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Era obosit, nervos, absent. Într-o seară, după ce Ilinca adormise, mi-a spus că nu mai poate. Că vrea să fie liber. Că nu știe dacă mă mai iubește. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am plâns zile întregi, dar mama nu m-a mângâiat niciodată. Doar mi-a spus: „Ți-am zis eu.”

După divorț, am rămas singură cu Ilinca într-un apartament mic din Drumul Taberei. Salariul meu abia ne ajungea pentru chirie și grădiniță. Mama venea uneori să o vadă pe Ilinca, dar nu rămânea mult și mereu găsea ceva de criticat: „E prea slabă copilul”, „Nu-i dai destule legume”, „Nu știi să o crești”.

Într-o zi, când am rugat-o să stea cu Ilinca două ore ca să pot merge la un interviu de angajare mai bun plătit, mi-a spus rece:

— Nu e treaba mea să-ți cresc copilul. Ai vrut independență? Acum ai.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în pumni. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea. Dacă merit tot ce mi se întâmplă. Dacă Ilinca ar fi fost mai fericită cu Vlad sau cu mama.

În acea noapte am stat trează până târziu, privind la chipul liniștit al Ilincăi adormite. Mi-am jurat că nu voi repeta greșelile mamei mele. Că nu voi lăsa critica și răceala să ne despartă vreodată.

A doua zi am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona:

— Simona, nu mai pot! Nu știu cum să fac față fără ajutorul mamei…

— Oana, tu ai fost mereu puternică! Ai trecut prin atâtea… Poate e timpul să-ți construiești viața fără să te uiți mereu înapoi.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să caut soluții: am găsit o bonă tânără care venea câteva ore pe zi și m-am înscris la un curs online de contabilitate avansată. Seara îi citeam Ilincăi povești și îi promiteam că vom fi bine.

Mama a încetat să mă mai sune. La început m-a durut tăcerea ei ca un cuțit răsucit în rană. Dar încet-încet am început să respir mai ușor fără judecățile ei zilnice.

Într-o duminică ploioasă, după aproape trei luni de tăcere, mama a apărut la ușa mea cu o pungă de mere și ochii roșii de plâns.

— Oana… pot intra?

Am ezitat o clipă, dar i-am făcut loc.

— N-am știut cum să te ajut… a șoptit ea după câteva minute de liniște apăsătoare. Și pe mine m-au lăsat ai mei singură… Am vrut doar să fii tare.

Am plâns amândouă în bucătăria mică, printre merele verzi și ceaiul fierbinte.

De atunci relația noastră s-a schimbat puțin câte puțin. Nu suntem perfecte și încă ne certăm uneori. Dar încercăm să ne ascultăm una pe cealaltă.

Sunt încă zile când mă simt copleșită de responsabilități și frică. Dar când Ilinca mă ia de mână și îmi spune „Te iubesc, mami!”, știu că merită tot efortul.

Oare câte dintre noi tragem după noi greșelile părinților? Oare putem rupe lanțul și construi ceva nou pentru copiii noștri? Voi ce ați face în locul meu?