Am închis ochii la trădarea lui – până când am căzut pe stradă și am aflat cine îmi este cu adevărat alături

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la reflexia mea obosită din geamul bucătăriei. Ilinca, sora mea mai mică, mă privea cu ochii mari, plini de compasiune și teamă.

— Ce s-a întâmplat, Sorina? a șoptit ea, de parcă ar fi știut deja răspunsul.

Am oftat adânc. De ani de zile, trăiam într-o minciună. Soțul meu, Lucian, era tot mai distant, iar mesajele ascunse pe telefonul lui, mirosul străin de parfum pe haine și serile în care „rămânea peste program” deveniseră o rutină amară. Dar nu voiam să văd. Nu voiam să recunosc. Aveam doi copii, Mara și Vlad, și mi-era frică să nu le distrug lumea. Așa că am tăcut și am zâmbit fals la mesele de familie, am pus cina pe masă și am strâns rufele la fel ca înainte.

Într-o dimineață friguroasă de februarie, grăbită să ajung la serviciu după ce îl lăsasem pe Vlad la grădiniță, am alunecat pe trotuarul înghețat. Am simțit cum piciorul mi se răsucește ciudat și o durere ascuțită m-a făcut să țip. Oamenii au trecut pe lângă mine, unii s-au uitat curioși, alții au grăbit pasul. Doar o bătrânică s-a apropiat și m-a întrebat dacă sunt bine. Nu eram. Nici fizic, nici sufletește.

La spital, medicii mi-au spus că am fractură dublă la gleznă și că voi avea nevoie de operație și recuperare lungă. Am sunat acasă. Lucian a răspuns sec:

— Ești bine? Bine. O să vin diseară, după serviciu.

Nici urmă de îngrijorare reală. Nici măcar nu a întrebat dacă am nevoie de ceva. În schimb, Ilinca a venit imediat. Mi-a adus haine curate, fructe, mi-a ținut mâna când plângeam de durere și de neputință.

— Sorina, nu mai poți continua așa. Nu meriți să fii singură în doi.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât orice căzătură. În zilele petrecute în salonul alb și rece, am avut timp să mă gândesc la tot ce ignorasem: serile în care Lucian venea acasă târziu și nici nu mă privea în ochi; felul în care Mara își mușca buzele când îl întreba dacă vine la serbarea ei și el răspundea evaziv; singurătatea care se strecurase între pereții casei noastre.

Când Lucian a venit la spital, a stat pe scaunul de lângă pat cu telefonul în mână.

— O să fie greu cu tine acasă… Cine o să facă mâncare? Cine îi duce pe copii?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu m-a întrebat nici măcar o dată cum mă simt cu adevărat. Nu m-a atins. Nu m-a privit. Doar a oftat când i-am spus că va trebui să stea el cu copiii câteva zile.

În schimb, Ilinca venea zilnic. Îmi aducea vești de acasă, desena cu Mara flori pe ghipsul meu și îmi povestea despre viața ei simplă, dar plină de sens. Într-o zi, a venit mama. A stat pe marginea patului și m-a privit lung.

— Sorina, eu am tăcut toată viața lângă taică-tău. Și știi ce-am câștigat? O bătrânețe plină de regrete. Nu-ți lăsa copiii să creadă că asta e normalitatea.

Cuvintele ei au fost ca un duș rece. M-am întrebat: oare ce le arătam copiilor mei? Că e normal să te anulezi pentru liniștea aparentă a familiei? Că e firesc să suferi în tăcere?

După două săptămâni de spitalizare, m-am întors acasă într-un apartament rece și gol. Lucian era tot mai absent. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon în șoaptă:

— Nu pot veni acum… E acasă… Da, te sun eu mai târziu.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am intrat în cameră și l-am privit direct în ochi:

— Lucian, cât mai vrei să ne minți?

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat din umeri:

— Ce vrei să fac? Asta e viața.

Atunci am știut că nu mai pot continua așa. Am vorbit cu copiii într-o duminică dimineață ploioasă.

— Mami și tati nu se mai înțeleg bine. Dar vă iubim la fel de mult.

Mara a început să plângă. Vlad s-a ascuns sub masă. Am simțit că mă sfâșii în două, dar Ilinca era acolo și mi-a strâns mâna.

Au urmat luni grele: avocați, mutări, lacrimi, întrebări fără răspuns. Dar încet-încet am început să respir din nou. Seara citeam povești copiilor fără să mă gândesc dacă Lucian vine sau nu acasă. Am început să merg la terapie și să-mi dau voie să plâng pentru tot ce pierdusem — dar și pentru tot ce puteam construi de acum înainte.

Într-o zi, Mara mi-a spus:

— Mami, îmi place când râzi din nou.

Atunci am știut că am făcut ce trebuia.

Acum mă uit în oglindă și văd o femeie obosită, dar vie. Încerc să nu mă mai judec pentru anii pierduți în tăcere. Poate că uneori trebuie să cazi ca să vezi cine te ridică cu adevărat.

Oare câte femei ca mine aleg să tacă din frică? Și câte dintre noi avem curajul să ne alegem pe noi însene?