Foarfeca din sufletul meu: Lupta unei mame pentru demnitatea fiului său

— Mamă, de ce nu m-ai apărat? De ce nu ai fost acolo? — vocea lui Vlad răsuna în capul meu, chiar dacă el stătea acum în fața mea, cu ochii roșii și obrajii umezi. Încercam să-l strâng la piept, dar el se retrăgea, rușinat și furios. Pe masa din bucătărie, câteva șuvițe de păr negru, tăiate strâmb, mă făceau să simt un nod în gât.

Totul a început într-o zi de joi, când Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Am știut că ceva nu e în regulă din felul în care a trântit ușa și s-a ascuns în camera lui. Am bătut încet la ușă, dar nu mi-a răspuns. Când am intrat, stătea pe marginea patului, cu capul plecat și mâinile strânse în poală. Părul lui, pe care îl lăsase să crească puțin mai lung decât ceilalți băieți din clasă, era ciuntit haotic.

— Ce s-a întâmplat? Cine ți-a făcut asta?

A izbucnit în plâns. Printre sughițuri, mi-a spus că doamna profesoară de matematică, doamna Stoica, i-a spus că arată „neîngrijit” și că „nu e bărbătește” să aibă părul lung. Un coleg, Radu, a râs și a zis că „ar trebui să-l tundem aici, pe loc”. Profesoara a zâmbit și a scos o foarfecă din sertar. În fața clasei, l-au pus pe Vlad să stea pe scaun și i-au tăiat părul. Copiii au râs. Nimeni nu a spus nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să reacționez? Să mă duc la școală să fac scandal? Să sun la Inspectorat? Să-l iau pe Vlad și să-l mut la altă școală? Dar dacă va fi stigmatizat? Dacă va fi considerat „copilul-problemă”?

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad cum doarme agitat și mi-am amintit de propria copilărie, când mama mea îmi spunea mereu să nu ies în evidență, să nu deranjez, să nu cer prea mult. Dar acum era vorba de copilul meu. Cum puteam să tac?

A doua zi dimineață am mers la școală. Directoarea, doamna Popescu, m-a primit cu un zâmbet fals.

— Doamnă Ionescu, sigur e o neînțelegere. Copiii exagerează uneori…

— Nu e nicio neînțelegere! Vlad are părul tăiat strâmb și e traumatizat! Cine își permite să umilească un copil în fața clasei?

— Doamna Stoica doar a vrut să-l ajute să fie mai ordonat… Știți cum sunt copiii…

— Nu! Știu cum ar trebui să fie adulții! Să respecte demnitatea copiilor!

Am cerut o întâlnire cu profesoara și cu părinții lui Radu. Profesoara Stoica a ridicat din umeri:

— Am vrut doar să dau un exemplu pozitiv. Nu am vrut să-l rănesc pe Vlad.

— Exemplu pozitiv? Să umilești un copil pentru că nu se conformează unui tipar? — am izbucnit eu.

Părinții lui Radu au dat vina pe Vlad: „Dacă nu voia să fie tuns, trebuia să spună nu!”

M-am simțit singură împotriva tuturor. Chiar și soțul meu, Mihai, era reținut:

— Ioana, nu exagera… Nu vrem scandal. O să treacă.

Dar Vlad nu „trecea” peste asta. Nu mai voia să meargă la școală. Își ascundea capul sub glugă și refuza să vorbească despre ce s-a întâmplat. Într-o seară l-am auzit plângând în baie:

— De ce sunt eu altfel? De ce nu pot fi ca ceilalți?

M-am prăbușit lângă ușă și am plâns împreună cu el. M-am simțit neputincioasă, furioasă pe sistemul care permite astfel de abuzuri mascate sub pretextul „disciplinei”.

Am început să caut ajutor: am scris la Consiliul Elevilor, am postat povestea noastră pe un grup de părinți din Pitești. Unii m-au susținut: „Bravo că ai curaj!” Alții m-au criticat: „Copiii trebuie disciplinați!”

Au urmat zile tensionate: telefoane de la școală, priviri piezișe pe stradă, discuții aprinse acasă. Vlad era tot mai retras. Într-o zi mi-a spus:

— Mamă, dacă nu mă vrei așa cum sunt, spune-mi!

Atunci am realizat că lupta mea nu era doar cu școala sau cu prejudecățile celorlalți, ci și cu propriile mele frici: frica de a nu-l proteja suficient, frica de a nu-l răni fără să vreau.

Am decis să mergem împreună la consiliere psihologică. Vlad a început încet-încet să-și recapete încrederea. Am continuat să lupt pentru drepturile lui: am depus o plângere oficială la Inspectorat și am cerut ca școala să organizeze ateliere despre respectarea diversității.

Nu știu dacă am câștigat războiul. Dar știu că Vlad m-a întrebat într-o seară:

— Mamă, crezi că într-o zi lumea o să mă accepte așa cum sunt?

I-am răspuns că nu știu sigur. Dar că eu îl voi iubi mereu exact așa cum este.

Oare câți copii trec prin astfel de umilințe fără ca cineva să le audă strigătul? Câți părinți aleg tăcerea de teamă să nu deranjeze? Poate e timpul să vorbim mai deschis despre demnitatea copiilor noștri.