Când vecinii uită de limite: Povestea mea despre familie, încredere și liniștea pierdută

— Irina, ai puțin timp să mă ajuți? Te rog, nu știu ce m-aș face fără tine! Glasul Cameliei răsuna din spatele ușii metalice, iar eu, cu mâinile pline de vase murdare și copilul plângând în sufragerie, am oftat adânc. Era a treia oară săptămâna asta când Camelia mă ruga să stau cu fetița ei, Mara, „doar o oră”, cât merge ea până la farmacie sau la piață. Știam deja că ora aceea se va prelungi, că Mara va rămâne la noi până seara, iar eu voi încerca să împac și temele lui Vlad, fiul meu, și ciorba care fierbea pe foc, și nevoile unei fetițe care nu era a mea.

La început, mi s-a părut firesc. Amândouă eram mame singure, amândouă ne luptam cu lipsa timpului și cu grijile zilnice. Camelia părea atât de vulnerabilă după divorțul ei cu scandal, încât nu puteam să-i refuz ajutorul. Ne-am apropiat repede: cafea dimineața pe balcon, discuții despre copii, planuri de vacanță pe care nu ni le permiteam niciuna. Dar încet-încet, am început să simt că prietenia noastră se transformă într-o relație dezechilibrată. Eu dădeam mereu timp, energie, chiar și bani uneori — ea lua totul ca pe un dat.

— Irina, știi că nu am pe nimeni altcineva! Doar tu mă înțelegi! îmi spunea Camelia cu ochii umezi. Mă simțeam vinovată dacă refuzam. Dar Vlad începea să se plângă: „Mami, de ce trebuie mereu să vină Mara la noi? Nu mai pot să mă joc cu jucăriile mele!” Soacra mea, doamna Lidia, mă privea cu reproș când vedea că gătesc porții duble sau că îi dau Cameliei din cumpărăturile mele.

Într-o seară de toamnă, după ce am stat trei ore cu Mara pentru că mama ei „a avut o urgență la serviciu”, Vlad a izbucnit:
— Mami, tu mă mai iubești pe mine? Sau o iubești mai mult pe Mara?

M-am blocat. Nu știam ce să-i răspund. Am simțit cum mi se strânge inima. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat dacă nu cumva sacrific familia mea pentru cineva care nu ar face același lucru pentru mine.

A doua zi dimineață, Camelia a venit cu un buchet de flori ieftine și un borcan de dulceață.
— Să-ți mulțumesc că exiști! Ești ca o soră pentru mine!

Am zâmbit forțat. În mintea mea se derulau scenele din ultimele luni: cum îi făceam cumpărăturile când era „prea obosită”, cum îi plăteam factura la gaz „doar până la salariu”, cum îi ascultam ore întregi plângerile despre fostul soț. Dar când eu am avut nevoie de cineva să stea cu Vlad pentru o programare la dentist, Camelia a spus că nu poate — „are treabă urgentă”.

Soacra mea a început să comenteze tot mai des:
— Irina, tu ești bună de pus la rană, dar lumea profită! Ai grijă să nu-ți pierzi casa din cauza bunătății!

Soțul meu, Radu, lucra în Germania și venea rar acasă. Când i-am povestit la telefon despre situație, a tăcut mult timp.
— Irina, trebuie să înveți să spui „nu”. Nu poți salva pe toată lumea.

Dar cum să-i spun „nu” Cameliei? Cum să refuz un om care plânge în fața ta? Cum să nu te simți vinovat când cineva îți spune că ești singura lui speranță?

Într-o zi de duminică, când Vlad avea febră mare și eu eram epuizată după o noapte albă, Camelia a sunat din nou:
— Irina, te rog frumos! Trebuie să plec urgent la mama la spital! Nu are cine să stea cu Mara!

Am vrut să spun „nu”. Am vrut să-i explic că Vlad e bolnav și eu nu mai pot. Dar vocea ei tremurată m-a făcut să cedez iar. După ce a plecat Mara acasă spre seară, Vlad mi-a spus printre lacrimi:
— Mami, vreau să fim doar noi doi…

Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am realizat că am ajuns să-mi neglijez propriul copil pentru a salva pe altcineva. În acea noapte i-am scris Cameliei un mesaj lung în care i-am explicat că nu mai pot continua așa. Că am nevoie de timp pentru familia mea și pentru mine. Că prietenia înseamnă reciprocitate, nu sacrificiu unilateral.

Răspunsul ei a venit sec:
— Înțeleg. Să fii sănătoasă.

De atunci nu ne-am mai vorbit aproape deloc. Blocul e mai liniștit fără vizitele ei zilnice, dar uneori mă simt vinovată și mă întreb dacă am făcut bine. Vlad e mai fericit și parcă ne-am regăsit liniștea pierdută.

Dar încă mă bântuie întrebarea: unde se termină ajutorul sincer și unde începe exploatarea? Oare câți dintre noi știm să spunem „nu” fără să ne simțim vinovați? Poate voi ați trecut prin ceva asemănător… Ce ați fi făcut în locul meu?