O cameră, patru suflete: Povestea unei mame între datorie și iubire

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună ca un tunet în mica noastră cameră, unde fiecare colț e martor la lacrimi și speranțe frânte. Radu, fiul meu, stă cu capul plecat pe marginea patului, încercând să-și liniștească băiatul cel mare, Mihai, care plânge pentru că nu găsește jucăria preferată. Eu țin în brațe pe Maria, mezina, care tușește încet, iar burta Ioanei trădează al patrulea suflet ce urmează să ne umple și mai mult spațiul deja sufocant.

Mă uit la ei și mă simt prinsă între două lumi: cea a trecutului, când visam la o viață liniștită pentru copiii mei, și cea a prezentului, unde fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire. Radu a devenit tată la douăzeci de ani, încă student la Politehnică. Ioana, iubita lui, a renunțat la facultate după primul copil. De atunci, viața noastră s-a strâns într-o cameră dintr-un apartament de două camere din cartierul Titan, unde eu împart totul cu ei: spațiul, banii, grijile și rarele momente de liniște.

— Ce vrei să fac? — răspunde Radu cu voce stinsă. — Să mă duc să muncesc la negru? Să nu mai vin acasă deloc?

Ioana oftează și își șterge lacrimile cu dosul palmei. — Vreau doar să nu mai trăim așa! Vreau să pot respira!

Mihai se agață de piciorul meu. — Mamaie, mi-e foame…

Îi dau o felie de pâine cu margarină și îi zâmbesc forțat. În mintea mea se derulează mereu aceeași întrebare: unde am greșit? Am muncit o viață întreagă ca infirmieră la spitalul Colentina. Am tras de mine să le ofer copiilor mei tot ce am putut. Soțul meu a murit acum șapte ani, lăsându-mă singură cu doi copii adolescenți. Am crezut că dacă le dau dragoste și educație, vor reuși. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

Seara, după ce copiii adorm înghesuiți lângă mine pe salteaua veche, Ioana stă pe scaun lângă fereastră și privește în gol. Mă apropii încet.

— Ioana… știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu. Dar trebuie să fim tari pentru copii.

Ea oftează adânc. — Nu știu cât mai pot. Mă simt captivă aici. Nu am prieteni, nu am nimic al meu. Radu nu mă mai vede… doar copiii contează pentru el.

Îi iau mâna în a mea. — Și eu m-am simțit așa după ce a murit Costel. Dar copiii m-au ținut în viață. Poate nu e destul… dar e ceva.

A doua zi dimineață, Radu pleacă la cursuri, iar eu rămân cu copiii și cu Ioana. Încerc să fac ordine printre hainele vechi și jucăriile rupte. Maria plânge din nou; are febră. Mergem la medicul de familie din cartier, unde stăm două ore la coadă printre alți părinți obosiți și copii bolnavi.

— Doamnă Popescu — mă strigă asistenta — intrați!

Medicul oftează când vede fișa Mariei. — Trebuie să-i faceți analize. Dar vă spun sincer: ar avea nevoie de un spațiu mai curat și aerisit…

Îmi mușc buza să nu plâng. Cum să-i explic că nu avem unde merge? Că suntem cinci suflete într-o cameră de 12 metri pătrați?

Seara vine cu alte griji: facturi neplătite, vecini care bat în țevi pentru că copiii fac gălăgie, certuri între Radu și Ioana despre bani și viitor.

— Dacă ai fi terminat facultatea… — îi aruncă Ioana printre dinți.
— Dacă ai fi avut răbdare… — răspunde el furios.

Eu încerc să-i opresc. — Ajunge! Copiii vă aud! Nu vedeți că Mihai se sperie?

Într-o noapte, când toți dorm, mă ridic încet din pat și mă uit pe fereastră la luminile blocurilor din jur. Mă simt mică și neputincioasă. Îmi amintesc cum era când eram copil la țară: casa era mică, dar aveam curte și aer curat. Acum suntem prizonieri între patru pereți.

Într-o zi primesc un telefon de la sora mea din Buzău:
— Vino cu copiii la mine câteva zile! Poate vă mai liniștiți…

Dar cum să las totul baltă? Cum să rup familia în două?

Radu vine acasă abătut:
— Mama… am picat examenul la matematici speciale. Nu știu dacă mai are rost…

Îl iau în brațe ca atunci când era mic.
— Are rost orice faci pentru copiii tăi. Și pentru tine.

Ioana plânge iar noaptea. O aud cum șoptește:
— Nu mai pot… nu mai pot…

Mihai face febră mare într-o seară și mergem cu taxiul la spital. Stăm pe holuri până dimineața. Mă uit la ceilalți părinți: toți obosiți, toți speriați.

Când ne întoarcem acasă, găsim un bilet sub ușă: „Vă rugăm să faceți liniște! Nu sunteți singuri în bloc!” Mă simt umilită.

Într-o zi, Radu vine acasă cu o veste:
— Am găsit un job part-time la o firmă de curierat. Nu e mult, dar poate ajut…

Ioana îl privește cu ochii roșii:
— Poate așa reușim să ne mutăm într-o garsonieră…

Eu zâmbesc amar. Știu că va fi greu, dar orice pas înainte contează.

Sunt zile când mă întreb dacă dragostea e suficientă pentru a ține o familie unită când totul pare pierdut. Oare am greșit undeva? Oare puteam face altfel? Sau poate viața e doar o succesiune de încercări pe care trebuie să le înfruntăm împreună?

Voi ce credeți? Poate dragostea vindeca rănile adânci ale lipsurilor și neînțelegerilor? Sau uneori trebuie să avem curajul să o luăm de la capăt, oricât ar durea?