Niciodată nu voi mai merge la socri! – Prânzul de familie care mi-a schimbat viața

— Nu mai pune atât de multă sare, Irina, că doar nu gătești pentru porci! vocea doamnei Mariana, soacra mea, a tăiat aerul din bucătărie ca un cuțit. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Era doar începutul unui prânz care avea să-mi răstoarne lumea.

Soțul meu, Vlad, stătea la masă cu tatăl lui, domnul Petre, și cu sora lui, Alina. Toți păreau absorbiți de discuția despre politică, dar știam că fiecare cuvânt al Marianei era ascultat cu atenție. Am încercat să zâmbesc și să răspund calm:

— Îmi pare rău, am crezut că așa vă place…

— Nu ne place nimic din ce faci tu, a mormăit Mariana, suficient de tare cât să aud doar eu. M-am prefăcut că nu aud și am continuat să amestec în ciorbă. Dar în sufletul meu se adunau picături amare.

Când am ieșit cu farfuriile în sufragerie, Vlad mi-a făcut cu ochiul, încercând să mă încurajeze. Dar privirea Marianei m-a străpuns din nou:

— Să vedem dacă măcar de data asta ai reușit să nu arzi friptura.

Alina a râs fals, iar domnul Petre a dat din cap dezaprobator. M-am așezat la masă și am încercat să-mi ascund mâinile sub șervet, ca să nu se vadă cât tremur.

— Irina, tu nu ai copii? a întrebat brusc Alina, cu o voce dulceagă.

— Încă nu… am răspuns încet.

— Păi ce mai aștepți? La vârsta ta eu aveam deja doi! a intervenit Mariana. Vlad s-a uitat la mine jenat, dar nu a spus nimic. Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Poate nu e momentul potrivit… am încercat să mă apăr.

— Sau poate nu ești tu potrivită pentru familia noastră, a spus Mariana pe un ton rece. În acel moment, furia și durerea s-au amestecat în mine ca un vârtej. M-am ridicat brusc de la masă.

— Vlad, eu plec acasă! am spus cu voce tremurată.

— Stai puțin, Irina… Vlad s-a ridicat și el, dar Mariana l-a prins de mână.

— Las-o să plece dacă nu știe să respecte familia!

Am ieșit pe ușă cu inima frântă. Pe drum spre casă, lacrimile mi-au curs necontrolat pe obraji. M-am simțit mică, neînsemnată și complet singură. Cum putea Vlad să stea acolo fără să mă apere? Cum puteau niște oameni maturi să fie atât de cruzi?

Seara târziu, Vlad a venit acasă. Avea ochii roșii și părea obosit.

— Irina, îmi pare rău… Știi cum e mama mea. Nu vrea decât binele nostru…

— Binele nostru? Să fiu umilită la fiecare masă? Să mă simt ca o străină în propria familie?

Vlad a tăcut. Apoi a spus încet:

— Poate ar trebui să mai avem răbdare…

— Răbdare? De câți ani să mai rabd? De când ne-am căsătorit e la fel! Mereu găsește ceva să mă critice: ba că nu gătesc bine, ba că nu fac curat ca ea, ba că nu sunt destul de bună pentru tine…

Am izbucnit în plâns. Vlad m-a luat în brațe, dar îmbrățișarea lui nu a reușit să-mi aline durerea. În acea noapte am dormit separat pentru prima dată de când eram împreună.

Zilele au trecut greu. Vlad încerca să mă convingă să mergem din nou la socri, dar eu refuzam categoric. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să-mi impun punctul de vedere, dar știam că orice discuție cu Mariana se termina mereu cu lacrimi și reproșuri.

Într-o zi, mama mea m-a sunat:

— Irina, ce se întâmplă? Te simt tristă…

Am izbucnit din nou în plâns și i-am povestit totul.

— Draga mea, nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare! Dacă Vlad te iubește cu adevărat, va trebui să aleagă între tine și mama lui.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Oare chiar trebuia să-l pun pe Vlad să aleagă? Oare dragostea noastră era atât de slabă încât putea fi distrusă de răutatea unei femei?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre vizitele la socri, am luat o decizie:

— Vlad, eu nu mai merg niciodată la părinții tăi! Dacă vrei să-i vezi, du-te singur. Eu nu mai pot suporta umilința asta!

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Bine… Dar sper să nu regreți.

De atunci, relația noastră s-a răcit. Vlad mergea singur la părinții lui și se întorcea mereu abătut. Eu mă simțeam tot mai izolată și mai neînțeleasă. Prietenii comuni au început să ne evite; nimeni nu voia să fie prins la mijloc între mine și familia lui Vlad.

Au trecut luni de zile până când Vlad a venit într-o seară acasă și mi-a spus:

— Mama vrea să vorbească cu tine. Zice că îi pare rău…

Am acceptat întâlnirea cu inima strânsă. Mariana m-a primit rece ca întotdeauna.

— Irina, știu că poate am fost prea dură… Dar vreau ce e mai bun pentru fiul meu.

— Poate că ce e mai bun pentru el sunt liniștea și respectul în familie, nu certurile și umilințele…

Mariana a oftat adânc. Nu știu dacă m-a înțeles vreodată cu adevărat. Dar știu sigur că din acea zi am pus o limită clară între mine și familia lui Vlad.

Astăzi încă suntem împreună, dar rana rămâne. Mă întreb adesea: oare câte familii sunt distruse de orgolii și prejudecăți? Oare merită să lupți pentru dragoste când ceilalți fac tot posibilul să te alunge?