Umbra nedreaptă a tradiției: Povestea unei mame între două iubiri

— De ce nu-i dai și Ilincăi o felie de cozonac, mamă? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam cum îmi tremură mâinile pe fața de masă apretată.

Soacra mea, doamna Viorica, s-a uitat la mine cu acea privire pe care o cunosc prea bine — un amestec de mirare și ușoară iritare, ca și cum aș fi pus o întrebare nepotrivită la o masă festivă. S-a aplecat spre Vlad, băiatul meu de șapte ani, și i-a mai pus încă o bucată generoasă în farfurie.

— Lasă, dragă, băieții au nevoie de mai multă energie. Fetele… ele trebuie să fie mai cumpătate, a spus ea, fără să se uite la Ilinca, care stătea cu ochii în farfurie, încercând să-și ascundă dezamăgirea.

Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine. Nu era prima dată când vedeam această nedreptate, dar niciodată nu fusese atât de evidentă. De fiecare dată când veneam la masa de duminică la socrii mei în Ploiești, Vlad era centrul atenției: primea cele mai bune bucăți de friptură, cele mai multe laude pentru orice lucru mărunt. Ilinca, cu ochii ei mari și părul prins în două codițe, părea invizibilă pentru bunica ei.

Soțul meu, Radu, a încercat să schimbe subiectul:

— Mamă, ai văzut ce bine a desenat Ilinca la școală? A luat premiul întâi la concursul județean!

Viorica a dat din cap absent:

— Da, da… Dar Vlad e băiat isteț, sigur va ajunge inginer ca tatăl lui.

Ilinca a lăsat furculița jos și s-a uitat la mine. În ochii ei am văzut o întrebare mută: „De ce nu mă vede nimeni?”

După masă, am ieșit cu copiii în grădină. Vlad alerga după un avion de hârtie, iar Ilinca s-a așezat lângă mine pe bancă. A tăcut mult timp, apoi a spus încet:

— Mami, eu nu sunt destul de bună?

Mi s-a strâns inima. Am luat-o în brațe și am simțit cât de micuță și fragilă e. Am vrut să-i spun că e minunată, că o iubesc mai mult decât orice pe lume, dar știam că nu e de ajuns. Nedreptatea pe care o simțea nu venea de la mine.

În acea seară, după ce am ajuns acasă și copiii au adormit, l-am confruntat pe Radu.

— Nu mai pot să tac. Mama ta o rănește pe Ilinca de fiecare dată când face diferențe între ei. Nu vezi cât suferă?

Radu a oftat greu:

— Știu… Dar așa a fost mereu la noi în familie. Băieții sunt „lumina ochilor”, fetele trebuie să fie cuminți și să nu iasă în evidență. Nici eu n-am putut schimba nimic.

— Dar noi putem! Nu vreau ca Ilinca să crească simțindu-se mai puțin importantă doar pentru că e fată. Nu vreau ca Vlad să creadă că merită totul doar pentru că e băiat!

Radu a tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— Poate ar trebui să vorbim cu mama… Dar știi cum e ea. Se va supăra.

— Mai rău decât atât nu poate fi. Măcar să știe ce face.

A doua zi am sunat-o pe Viorica și am rugat-o să vină la noi. Când a intrat pe ușă, am simțit din nou acea tensiune care plutea mereu între noi.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea direct.

Am inspirat adânc și i-am spus totul: cum Ilinca suferă, cum Vlad începe să creadă că i se cuvine totul, cum eu nu mai pot suporta această nedreptate.

Viorica s-a apărat:

— Așa am fost crescută și eu! La noi în familie băieții erau viitorul casei. Fetele… ele pleacă oricum la casa lor.

— Dar suntem în 2024! Nu putem continua cu aceleași reguli vechi care rănesc copiii! am izbucnit eu.

A urmat o discuție lungă și grea. Viorica s-a supărat, a plâns chiar, spunând că nu vrea să facă rău nimănui. Dar am văzut că pentru prima dată ascultase cu adevărat.

În următoarele săptămâni lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. La următoarea masă de duminică, Viorica i-a adus Ilincăi o carte cu povești și i-a lăudat desenul. Vlad a primit și el atenție, dar nu mai era singurul „soare” al familiei.

Totuși, rănile nu dispar peste noapte. Ilinca încă se uită uneori cu teamă spre bunica ei, iar Vlad încă se miră când sora lui primește ceva frumos.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine să rup tăcerea sau dacă am tulburat liniștea familiei doar pentru un ideal imposibil. Dar când o văd pe Ilinca zâmbind timid atunci când este apreciată sau pe Vlad împărțind jucăriile cu sora lui fără să protesteze, simt că merită orice luptă.

Oare câte familii mai trăiesc încă sub povara unor tradiții care rănesc fără să-și dea seama? Câte mame aleg să tacă din teamă sau din obișnuință? Poate că schimbarea începe cu un singur pas — acela de a spune adevărul.