„Ieși din casa mea!” – Cum am reușit să-mi recâștig viața după ce am trăit sub tirania soacrei mele

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — vocea lui Vlad răsuna ca un ecou spart în bucătăria noastră mică, în timp ce eu stăteam cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Pe fundal, soacra mea, doamna Lidia, își freca palmele de șorț și ofta teatral, ca și cum toată greutatea lumii ar fi fost pe umerii ei.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca! Asta e casa fiului meu! — a izbucnit ea, privindu-mă cu ochii aceia reci, de gheață. M-am simțit mică, invizibilă, ca o muscă prinsă în pânza unei păianjen bătrân.

Așa a început sfârșitul. Dar adevărul e că povestea noastră nu s-a destrămat într-o singură zi. Au fost cinci ani de compromisuri, de tăceri apăsătoare și de priviri aruncate pe sub sprâncene. Cinci ani în care am simțit că nu mai sunt eu însămi, ci doar o umbră care se strecoară printre dorințele și regulile altcuiva.

Când m-am mutat cu Vlad în apartamentul lui din Drumul Taberei, eram plină de speranță. Aveam 27 de ani, proaspăt căsătoriți, visam la o familie a noastră. Dar la scurt timp după nuntă, doamna Lidia a venit „temporar” la noi, după ce rămăsese văduvă. „E doar până își revine”, mi-a spus Vlad. Dar „temporarul” s-a transformat într-o veșnicie.

La început am încercat să fiu înțelegătoare. Îi găteam ce-i plăcea, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la Ploiești, îi cumpăram medicamentele. Dar nimic nu era suficient. Dacă puneam prea multă sare în ciorbă, mă certa. Dacă mă întorceam târziu de la serviciu, îmi reproșa că-mi neglijez bărbatul. Dacă voiam să ies cu prietenele, îmi spunea că „o femeie serioasă stă acasă”.

Vlad era prins la mijloc. Îl iubeam, dar îl vedeam cum se topește între două focuri. Când încerca să-i spună mamei să nu se bage, ea izbucnea în lacrimi: „După tot ce-am făcut pentru tine! Acum mă dai afară pentru o străină?” Și el ceda mereu.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești, am auzit-o pe Lidia vorbind la telefon cu sora ei:

— Simona nu e femeie de casă. Vlad ar fi meritat ceva mai bun…

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus la baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat atunci: oare chiar nu sunt suficient de bună? Oare Vlad regretă că m-a ales?

În timp, am început să mă izolez. Nu mai ieșeam cu prietenele, nu mai mergeam la sală. La serviciu eram mereu obosită și absentă. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte într-o zi:

— Simona, ce se întâmplă cu tine? Nu te mai recunosc…

Am dat din umeri și am zâmbit forțat. Cum să-i explic că mă simt ca o chiriașă în propria viață?

Apoi au început certurile cu Vlad. Orice discuție despre viitor se lovea de zidul mamei lui.

— Poate ar trebui să ne mutăm singuri… — am încercat timid într-o seară.
— Și unde s-o las pe mama? E bolnavă! — mi-a răspuns el nervos.

Am simțit cum mă sufoc. Într-o noapte n-am mai putut dormi deloc. M-am ridicat din pat și m-am uitat la mine în oglindă: ochii umflați, cearcăne adânci, buzele crăpate. Cine era femeia aceea tristă?

Într-o duminică dimineață, când Vlad era plecat la fotbal cu băieții, Lidia a intrat peste mine în bucătărie:

— Să știi că Vlad nu e fericit cu tine! Dacă ai avea puțin respect pentru el și pentru mine, ai pleca singură!

Atunci ceva s-a rupt în mine. Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Ajunge! — am strigat pentru prima dată cu adevărat tare. — Asta e și casa mea! Nu mai accept să fiu umilită!

A rămas blocată câteva secunde. Apoi a început să țipe:

— Cum îndrăznești? Eu te-am primit aici!
— Nu! Eu te-am primit! — i-am răspuns tremurând.

Când Vlad s-a întors acasă și a văzut ce se întâmplase, a încercat să calmeze spiritele. Dar eu nu mai puteam da înapoi.

— Vlad, ori găsim o soluție împreună, ori eu plec! — i-am spus printre lacrimi.

A fost prima dată când m-a văzut atât de hotărâtă. A doua zi am început să caut chirii pe internet. I-am arătat lui Vlad anunțurile.

— Nu vreau să te pierd… — mi-a spus el încet.
— Atunci hai să facem ceva! — l-am rugat.

După multe discuții și certuri, Vlad a acceptat să-i găsim Lidiei o garsonieră aproape de noi. A fost greu — au fost luni de zile de reproșuri și lacrimi din partea ei. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că respir din nou.

Ne-am mutat singuri într-un apartament micuț la etajul patru fără lift. Am început să redevenim noi: ieșeam la film, găteam împreună, râdeam din nou.

Uneori mă gândesc la Lidia și încă simt vinovăție. Dar știu că dacă nu aș fi avut curajul să spun „ajunge!”, mi-aș fi pierdut nu doar căsnicia, ci și pe mine însămi.

Mă întreb acum: câte femei trăiesc încă prizonere în propriile case? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când trebuie? Poate povestea mea va da curaj altcuiva să-și recâștige viața.