Datoria mamei mele, povara mea: Povestea unui destin pe care nu l-am ales

— Lucia, iar au venit după bani! Ai auzit? urlă mama din bucătărie, trântind ușa cu putere. M-am ridicat încet de la biroul meu, cu inima bătându-mi nebunește. Era a treia oară săptămâna asta când cineva bătea la ușă, cerându-și drepturile. Aveam doar douăzeci și trei de ani, dar simțeam că port pe umeri greutatea unei vieți întregi.

Am deschis ușa cu mâinile tremurânde. În prag stătea domnul Ionescu, vecinul nostru de la trei, cu privirea tăioasă și vocea răgușită. — Doamna Maria, v-am rugat frumos să-mi dați banii pe care i-ați împrumutat luna trecută. Nu mai pot aștepta!

Mama s-a strecurat lângă mine, cu ochii roșii și obrajii supți. — Domnule Ionescu, vă rog… încă puțină răbdare. Lucia abia și-a găsit un job nou, poate luna viitoare…

Am simțit cum mă strânge stomacul. Nu era prima dată când mama mă folosea drept scuză. De fiecare dată când apărea cineva la ușă, eu eram soluția miraculoasă: „Lucia o să rezolve”, „Lucia o să plătească”. Dar eu nu eram decât o fată speriată, prinsă într-un carusel al datoriilor care nu se mai terminau.

Când domnul Ionescu a plecat bombănind, mama s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. M-am așezat lângă ea, încercând să-i mângâi mâna. — Mamă, nu mai pot… Nu mai pot să trăiesc așa. Nu e vina mea că ai făcut atâtea datorii.

— Dar ce vrei să fac? Să ne lase pe drumuri? Să ne ia casa? Tu nu înțelegi cât de greu mi-a fost după ce tata v-a părăsit! Am făcut tot ce am putut ca să vă cresc!

M-am ridicat brusc, simțind cum furia îmi urcă în gât. — Și eu ce vină am? De ce trebuie să plătesc eu pentru greșelile tale? De ce trebuie să mă simt mereu datoare?

Mama s-a uitat la mine cu ochii mari, ca și cum ar fi văzut un străin. — Pentru că suntem familie, Lucia! Familia nu se abandonează!

Am ieșit pe balcon, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. Priveam blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și mă întrebam dacă viața mea va fi mereu așa: o succesiune de promisiuni neonorate, de telefoane de la recuperatori și de rușine ascunsă sub preș.

În acea seară, am primit un mesaj de la fratele meu mai mic, Radu: „Lucia, te rog, nu te certa cu mama. Știi că nu are pe nimeni altcineva.” Am oftat adânc. Radu era încă la liceu și nu înțelegea presiunea care apăsa pe umerii mei. El era mereu protejat, iar eu eram scutul care primea toate loviturile.

A doua zi dimineață, la serviciu, șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat în birou. — Lucia, ai întârziat din nou. Știu că ai probleme acasă, dar trebuie să decizi ce vrei să faci cu viața ta.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu puteam să-i spun adevărul: că noaptea nu dormeam de grija datoriilor și că ziua alergam între joburi ca să acopăr găurile lăsate de mama.

Seara, când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama stând la masă cu o hârtie în față. — Lucia, trebuie să vorbim serios. Am primit somație de la bancă. Dacă nu plătim până la sfârșitul lunii, pierdem apartamentul.

Am simțit că mă sufoc. — Mamă, nu mai am de unde! Am tras cât am putut! Poate ar trebui să vinzi ceva din ce ai cumpărat…

— Ce să vând? Mobila veche? Hainele tale? Nimeni nu vrea nimic din viața noastră!

În acea noapte am stat trează până târziu, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute pentru o familie care părea să mă tragă mereu înapoi. Mi-am amintit de copilărie: cum mama îmi promitea că totul va fi bine, cum îmi cumpăra dulciuri pe datorie doar ca să mă vadă zâmbind. Dar acum eram adult și zâmbetele nu mai țineau loc de pâine.

Într-o zi, am primit o ofertă de muncă în București. Salariul era dublu față de ce câștigam acum. Am știut că e șansa mea să scap. Când i-am spus mamei, a început să plângă: — Cum poți să mă lași singură? Ce o să fac fără tine?

— Mamă, trebuie să mă gândesc și la mine! Nu pot trăi toată viața plătind pentru greșelile altora!

Radu a venit în cameră și s-a uitat la mine cu ochii lui mari și triști: — Lucia, dacă pleci tu… eu ce fac?

Am simțit că mă sfâșii între două lumi: una a datoriei față de familie și alta a libertății mele personale.

În cele din urmă am plecat la București. Primele luni au fost grele: singurătatea mă apăsa ca o piatră pe piept. Mama mă suna zilnic, ba plângând, ba rugându-mă să mă întorc. Radu îmi scria mesaje scurte: „Mi-e dor de tine.” Dar pentru prima dată în viață am început să respir liber.

Am trimis bani acasă cât am putut, dar am refuzat să mă mai las trasă în vârtejul datoriilor fără sfârșit. Am început terapia și am învățat că nu sunt responsabilă pentru greșelile părinților mei.

Astăzi încă port cicatricile acelor ani grei. Mama încă speră că mă voi întoarce definitiv acasă; Radu încă încearcă să împace pe toată lumea. Dar eu știu acum că libertatea se câștigă greu și cu mult curaj.

Uneori mă întreb: Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină loialitatea și începe dreptul nostru la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?