Casa care ne-a despărțit: lupta mea pentru libertate și adevăr

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri așa ceva, doamnă Popescu! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei care încă mirosea a cafea și a amintiri vechi. Fosta mea soacră stătea în picioare, cu mâinile încrucișate, privindu-mă de parcă eram un străin. — E dreptul meu, Irina! Casa asta a fost cumpărată cu banii familiei noastre. Nu ai făcut nimic fără ajutorul nostru!

M-am uitat la ea, încercând să-mi adun gândurile. Era casa în care am crescut-o pe Ana, fiica mea, casa în care am plâns și am râs alături de Radu, fostul meu soț. Dar după divorț, tot ce rămăsese era o tăcere apăsătoare și o listă lungă de facturi pe numele meu. Nu mă așteptam ca bătălia să vină din partea ei.

Totul a început la două luni după ce Radu a plecat. Îmi imaginam că, odată cu semnarea actelor, voi putea respira din nou. Dar într-o dimineață ploioasă de martie, când încă nu-mi găsisem curajul să ies din pijamale, am primit o scrisoare recomandată. Era de la avocatul doamnei Popescu. „Solicităm jumătate din valoarea imobilului situat pe strada Viitorului…” Am simțit cum mi se taie respirația.

Am sunat-o imediat pe mama. — Mamă, nu pot să cred! Vrea să-mi ia casa! — Las-o, Irina, nu are cum. Ești mama Anei, ai muncit pentru tot ce e acolo. Dar vocea ei nu mă liniștea. Știam cât de încăpățânată poate fi doamna Popescu.

În zilele următoare, am încercat să vorbesc cu Radu. — Te rog, spune-i mamei tale să se oprească! Nu e corect! — Irina, nu mă mai băga pe mine la mijloc. Ea face ce vrea. Eu am ieșit din povestea asta. M-a durut indiferența lui mai tare decât orice proces.

Ana venea acasă de la școală și mă găsea plângând la bucătărie. — Mami, iar ai vorbit cu bunica? — Da, iubita mea… dar nu e treaba ta. — Dacă vrei, nu mă mai duc la ea deloc! — Nu, Ana, nu trebuie să alegi între noi. Dar în sufletul meu simțeam că deja pierdusem ceva ce nu mai puteam recupera.

Au urmat luni de procese, avocați și drumuri la tribunal. Doamna Popescu venea mereu îmbrăcată sobru, cu privirea rece. Într-o zi, la ieșirea din sala de judecată, m-a oprit: — Să știi că nu fac asta din răutate. Dar tu nu ai fost niciodată una de-a noastră. Ai luat tot ce era al lui Radu și acum vrei să rămâi cu casa? — Am crescut-o pe Ana aici! Am muncit pentru fiecare colțișor! — Și eu am muncit o viață întreagă pentru fiul meu!

M-am simțit mică și neputincioasă. În fiecare seară, mă uitam la pereții casei și mă întrebam dacă merită să lupt sau să renunț. Prietena mea cea mai bună, Mihaela, încerca să mă încurajeze: — Irina, nu-i lăsa să te calce în picioare! Casa asta e a ta! Dar eu știam că în România legile sunt uneori mai reci decât oamenii.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu ochii roșii: — Mami, colegii mei spun că suntem sărace și că o să ne dea afară din casă… Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că orice ar fi, vom rămâne împreună.

Procesul s-a lungit aproape un an. În tot acest timp am descoperit cât de fragilă e familia atunci când banii devin mai importanți decât oamenii. Am aflat că Radu îi datora bani mamei lui și că ea vedea casa ca pe singura ei șansă la siguranță financiară. Dar pentru mine era singurul loc unde mă simțeam acasă.

Într-o seară târzie de toamnă, după încă o zi grea la tribunal, am găsit-o pe Ana dormind cu capul pe masa din bucătărie, caietele împrăștiate peste tot. M-am uitat la ea și am știut că nu pot renunța. Am decis să merg până la capăt.

Când judecătorul a dat verdictul – casa rămâne a mea, dar trebuie să-i plătesc doamnei Popescu o sumă considerabilă – am simțit o ușurare amară. Am pierdut bani, dar mi-am păstrat casa și demnitatea.

Astăzi stau pe aceeași canapea veche și privesc spre fereastră. Ana râde în camera ei cu prietenele. Încerc să uit tot ce a fost rău și să mă bucur de liniștea pe care am câștigat-o cu greu.

Dar uneori mă întreb: oare chiar merită să lupți pentru ceea ce iubești atunci când familia se transformă în dușman? Sau ar trebui să renunți și să începi de la zero? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?