Un singur pas de divorț: Povestea mea despre iubire, familie și demnitate

— Irina, nu ai pus destulă sare în ciorbă! Ai de gând să-l lași pe Vlad să moară de foame?

Vocea doamnei Stanca răsuna ca un ciocan în bucătăria noastră mică din Ploiești. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar Vlad, ca de obicei, stătea la masă cu ochii în telefon, absent. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când eram certată pentru nimicuri, dar azi, parcă, fiecare cuvânt mă durea mai tare.

— Lasă, mamă, e bună ciorba, a zis Vlad fără să ridice privirea.

— Dacă ție ți se pare bună, atunci să mănânci tu! Eu nu mă ating de așa ceva!

Am lăsat lingura jos și am ieșit pe balcon. Am tras aer adânc în piept și am încercat să nu plâng. De patru ani locuiam cu soacra mea. Inițial, am crezut că va fi temporar, până ne punem pe picioare. Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Vlad nu voia să plecăm, iar doamna Stanca părea să-și fi găsit menirea în a-mi controla fiecare pas.

În primele luni după nuntă, încă mai speram că lucrurile se vor așeza. Îi găteam mâncărurile preferate lui Vlad, îi spălam hainele, îi făceam pachet la serviciu. Dar orice făceam era criticat. „Nu așa se calcă o cămașă!”, „Nu așa se spală geamurile!”, „Nu așa se crește un bărbat!”.

Într-o seară, după ce Vlad venise acasă târziu și nici nu mă salutase, am încercat să-i spun ce simt.

— Vlad, nu mai pot. Parcă trăiesc într-o casă care nu e a mea. Mama ta mă ceartă pentru orice.

— Irina, exagerezi. Mama vrea doar să ne fie bine. Și oricum, dacă nu-ți convine, poți să pleci.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Cum adică să plec? Unde? La ai mei nu mă puteam întoarce — tata murise de câțiva ani, iar mama abia se descurca singură într-un apartament cu două camere.

Am început să mă izolez. Mergeam la serviciu — eram educatoare la o grădiniță — și acolo mă simțeam om. Copiii mă iubeau, colegele mă respectau. Dar când ajungeam acasă, mă transformam într-o umbră.

Într-o zi, colega mea Simona m-a întrebat:

— Irina, tu ești bine? Pari tot timpul tristă.

Am izbucnit în plâns în fața ei. I-am povestit totul: cum soacra mea îmi controlează viața, cum Vlad nu mă apără niciodată.

— Nu meriți asta! Trebuie să faci ceva!

Dar ce puteam face? Aveam 32 de ani și simțeam că viața mea s-a terminat înainte să înceapă.

Într-o sâmbătă dimineața, am auzit-o pe doamna Stanca vorbind la telefon cu sora ei:

— Irina nu e bună de nimic! Dacă ar fi după mine, aș da-o afară din casă!

Atunci am simțit că s-a rupt ceva în mine. M-am dus la Vlad și i-am spus:

— Eu nu mai pot trăi așa. Ori plecăm noi doi și ne facem viața noastră, ori eu plec singură.

Vlad s-a uitat la mine ca la un străin.

— Nu pot să-mi las mama singură! Tu chiar nu înțelegi?

— Dar pe mine cine mă înțelege?

A urmat o ceartă cumplită. Doamna Stanca a intrat peste noi în cameră:

— Dacă vrei să pleci, Irina, ușa e deschisă! Vlad rămâne cu mine!

Am făcut bagajul cu mâinile tremurânde. Nu-mi venea să cred că totul se terminase atât de repede și atât de urât. Am sunat-o pe mama:

— Mamă… vin acasă.

În drum spre apartamentul copilăriei mele, am plâns tot drumul cu capul lipit de geamul autobuzului. M-am simțit mică și neputincioasă. Dar când am ajuns și mama m-a strâns în brațe fără să întrebe nimic, am știut că am făcut ce trebuia.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu m-a căutat niciodată. Doamna Stanca i-a spus tuturor că eu am fost vinovată pentru tot. Dar eu am început să respir din nou. Am început să merg la terapie și să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea sau dacă era datoria lui Vlad să lupte pentru mine. Dar știu sigur un lucru: nimeni nu are dreptul să-ți calce demnitatea în picioare.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Și câte dintre ele au curajul să spună „ajunge”?