Casa bunicii: O moștenire care ne-a despărțit

— Nu pot să cred, Sorina! Cum să facă mama așa ceva? Cum să-i dea lui Radu totul și pe noi să ne lase pe dinafară? Glasul lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Îl priveam cum își frământa mâinile, cu ochii roșii de nesomn, iar în mine creștea un amestec de furie și neputință.

— Vlad, te rog, nu mai ridica tonul. Nu vreau să-l trezești pe Darius. Și nici nu vreau să aud vecinii ce se întâmplă la noi în casă. Am încercat să-i vorbesc calm, dar vocea mi se frângea la fiecare cuvânt. De două zile nu mai dormisem bine. De când primisem vestea că apartamentul bunicii, singura noastră speranță de a ieși din garsoniera sufocantă, fusese trecut pe numele fratelui mai mic al lui Vlad, simțeam că totul se prăbușește.

Bunica Ileana fusese stâlpul familiei. O femeie simplă din Bacău, care muncise o viață întreagă la fabrica de confecții și strânsese fiecare leu pentru a-și cumpăra un apartament modest. Când s-a stins, toți am crezut că va lăsa casa copiilor ei, să fie împărțită corect. Dar soacra mea, doamna Mariana, a decis altfel. A făcut act de donație doar pentru Radu, mezinul familiei, „că el are nevoie mai mare, săracul”, după cum spunea ea.

— Dar noi? Noi ce suntem? N-am muncit și noi cot la cot cu tine? N-am avut grijă de tine când ai fost bolnavă? N-am venit la fiecare Crăciun cu pachete și medicamente? Am urlat în gând toate astea, dar n-am avut curaj să le spun cu voce tare. În familia lor, eu eram doar „nora”, cea care nu trebuia să se bage.

În seara aceea, Vlad s-a dus la mama lui să ceară explicații. S-a întors târziu, cu ochii goi și umerii căzuți.

— A zis că e decizia ei și că nu are de ce să dea socoteală nimănui. Cică Radu e singur, fără serviciu stabil, iar noi avem deja un acoperiș deasupra capului. Am simțit cum mi se strânge inima. Garsoniera noastră era mică, mucegaiul urca pe pereți, iar Darius dormea pe o canapea extensibilă. Nu era viață pentru un copil.

Zilele au trecut greu. Radu s-a mutat în apartamentul bunicii și a început să-l renoveze. Ne-am întâlnit pe scara blocului.

— Sorina, să știi că nu e vina mea. Mama a vrut așa… Eu nici n-am cerut nimic! Dar ochii lui evitau privirea mea. Știa prea bine că nu era corect.

Vlad s-a închis în el. Nu mai vorbea decât strictul necesar. Darius întreba mereu când ne mutăm la „casa cea mare”, cum îi spusese bunica înainte să moară.

— Mami, de ce nu mergem acolo? Mi-ai promis că o să am camera mea… Ce să-i spun unui copil de șase ani? Că familia e uneori mai crudă decât străinii?

Am început să mă cert cu Vlad din orice. Fiecare factură ne aducea mai aproape de disperare. Salariul meu de educatoare abia ajungea pentru mâncare și chirie. Vlad lucra la o firmă de pază pe schimburi și era mereu obosit.

Într-o seară, după ce Darius a adormit plângând că vrea la bunica, am izbucnit:

— Vlad, trebuie să facem ceva! Nu putem trăi așa! De ce nu lupți pentru dreptul tău?

— Ce vrei să fac? S-o dau pe mama în judecată? Să mă cert cu frate-miu pe viață și pe moarte? Nu pot… E mama mea! A izbucnit în plâns ca un copil. L-am ținut în brațe și am plâns împreună.

Am încercat să vorbim cu un avocat. Ne-a spus că actul de donație e legal și că nu avem nicio șansă dacă nu dovedim vreo constrângere sau lipsă de discernământ.

— În România, cine are acte are totul, doamnă… Ne-a spus sec avocatul.

Am început să mă simt străină în propria familie. La mesele de duminică la soacră-mea eram tratați ca niște musafiri nepoftiți. Radu făcea glume despre „casa lui nouă”, iar Mariana îi aducea prăjituri calde.

Într-o zi, Darius s-a îmbolnăvit grav. Am stat cu el în spital o săptămână. Niciun telefon de la soacră-mea sau de la Radu. Doar mama mea venea zilnic cu supă caldă și vorbe bune.

Când am ieșit din spital, am decis că nu mai pot trăi așa. Am început să caut alt loc de muncă, poate chiar în alt oraș. Vlad era împărțit între dorința de a pleca și teama de a-și rupe legătura cu familia.

Într-o seară, după ce Darius a adormit liniștit pentru prima dată după mult timp, l-am întrebat pe Vlad:

— Dacă ai putea da timpul înapoi, ai face ceva diferit?

A tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate că da… Poate că ar fi trebuit să lupt mai mult pentru noi.

Acum stau la fereastră și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă sângele chiar ține loc de dreptate sau dacă uneori trebuie să-ți găsești familia acolo unde ești iubit și respectat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia trebuie iertată orice ar fi sau există limite peste care nu poți trece?