Umbra unei trădări: Povestea mea dintr-o zi de marți

— Doamnă, trebuie să vorbim. Mă întâlnesc cu soțul dumneavoastră de șase luni.

Cuvintele ei au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Era marți, tocmai ieșisem de la piață cu două plase grele de cartofi și mărar, iar tramvaiele vuiau pe lângă mine ca niște insecte metalice. M-am oprit brusc, încercând să-mi dau seama dacă am auzit bine. Femeia stătea prea aproape, simțeam parfumul ei dulceag, străin, și privirea fixă care nu-mi dădea voie să mă ascund.

— Ce… ce spuneți? am bâiguit, încercând să-mi recapăt echilibrul.

— Îmi pare rău, dar nu mai pot continua așa. Trebuia să știți. El nu v-a spus nimic? a continuat ea, cu o voce care părea sinceră, dar și obosită.

M-am uitat la ea: avea vreo treizeci și ceva de ani, părul castaniu prins într-o coadă lejeră, ochii verzi, triști. Mâinile îi tremurau ușor. Într-o fracțiune de secundă, am simțit cum tot ce credeam că știu despre viața mea se destramă.

— Nu… nu mi-a spus nimic. Cine sunteți? am întrebat, încercând să nu izbucnesc în plâns chiar acolo, pe trotuar.

— Mă numesc Raluca. Îl iubesc pe Vlad. Dar nu mai pot trăi cu minciuna asta. Vreau să vă spun adevărul.

Am simțit cum plasele mi se înfig în palme, dar nu le-am lăsat jos. Am privit-o lung, încercând să găsesc o minciună în ochii ei. Dar nu era nicio minciună acolo. Doar regret și oboseală.

— Vlad… Vlad e soțul meu de doisprezece ani. Avem un copil împreună. Cum… cum s-a întâmplat asta?

Raluca a oftat și a început să-mi povestească. S-au cunoscut la serviciu, la firma de construcții unde Vlad lucra ca inginer. La început au fost doar colegi, apoi au început să iasă la cafea după program, să vorbească despre problemele lor. Ea era divorțată de doi ani și se simțea singură. Vlad îi povestea despre mine și despre fiica noastră, Ilinca, dar spunea că între noi lucrurile nu mai merg ca înainte.

— Nu vreau să vă rănesc, dar cred că meritați să știți adevărul, a spus ea încet.

Am simțit cum mă sufoc. Am plecat fără să-i mai spun nimic, cu pași repezi spre casă. Pe drum, lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. Oamenii treceau pe lângă mine fără să știe că lumea mea tocmai s-a prăbușit.

Când am ajuns acasă, Ilinca desena la masă. M-a privit cu ochii ei mari și m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi?

Am lăsat plasele jos și am îmbrățișat-o strâns. Nu puteam să-i spun adevărul. Nu încă.

Vlad a venit acasă târziu în seara aceea. L-am privit cum își lasă geaca pe cuier și cum își toarnă un pahar cu apă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Cum a fost la serviciu? l-am întrebat cu o voce care nu-mi aparținea.

— Obositor… Ca de obicei. De ce mă întrebi? a răspuns el fără să mă privească în ochi.

— Vlad, trebuie să vorbim.

S-a uitat la mine pentru prima dată în acea seară și a văzut lacrimile din ochii mei.

— Ce s-a întâmplat?

— Am întâlnit-o pe Raluca azi. Mi-a spus totul.

A rămas nemișcat câteva secunde, apoi a oftat adânc și s-a așezat pe scaun.

— Îmi pare rău… Nu am vrut să te rănesc. N-am știut cum să-ți spun.

— De ce ai făcut asta? De ce ai ales să-mi ascunzi adevărul?

— Nu știu… M-am simțit pierdut. Între noi nu mai era ca la început. Tu erai mereu obosită, mereu preocupată de casă și de Ilinca… Eu voiam altceva, voiam să simt că trăiesc din nou.

M-am ridicat brusc.

— Și eu? Eu ce sunt? Un robot care gătește și spală? Nu ți-ai dat seama cât mă doare?

A tăcut mult timp. În cele din urmă a spus:

— N-am vrut să ajungem aici…

Noaptea aceea am dormit separat pentru prima dată în doisprezece ani. Ilinca a venit la mine în pat și m-a întrebat dacă tata pleacă undeva. I-am spus că nu știu încă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar: telefoane tăcute, discuții în șoaptă când Ilinca era la școală, priviri reci peste masă. Mama mea m-a sunat și a simțit că ceva nu e în regulă.

— Ce ai pățit, Ana? Te aud schimbată la voce…

— Nimic, mamă… Sunt doar obosită.

Dar mama știa mai bine.

Într-o seară am mers la ea și i-am spus totul. A oftat adânc și m-a luat în brațe.

— Fata mea, bărbații greșesc uneori… Dar tu trebuie să te gândești la tine și la Ilinca. Poate ar trebui să-l ierți… sau poate nu. Numai tu poți decide asta.

Am stat mult timp pe gânduri. Vlad a încercat să repare lucrurile: mi-a adus flori, mi-a scris bilete cu „iartă-mă”, a încercat să fie mai prezent acasă. Dar ceva se rupsese în mine.

Într-o duminică dimineață am ieșit cu Ilinca în parc. Ea s-a jucat cu alți copii, iar eu am stat pe bancă privind copacii goi de toamnă târzie. O femeie s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit cald:

— Știți… uneori viața ne pune la încercare ca să ne arate cât suntem de puternici.

Am zâmbit trist și am dat din cap.

Acum au trecut trei luni de atunci. Vlad locuiește separat, vine des să o vadă pe Ilinca și încercăm să fim civilizați pentru ea. Uneori mă întreb dacă am făcut bine că nu l-am iertat sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia noastră.

Dar cel mai greu e când rămân singură și mă întreb: oare cât valorează adevărul într-o familie? Și cât putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine?