Între iertare și uitare: Povara unui trecut nespus

— Nu pot, tată! Nu pot! — am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau marginea mesei din bucătărie. Ochii tatălui meu, Ion, erau plini de lacrimi și disperare. Încerca să mă convingă pentru a nu știu câta oară să-l iert pe fratele lui, unchiul meu, Dorel.

— Te rog, Maria, e bolnav… Nu mai are pe nimeni. E fratele meu, sânge din sângele meu… Și tu ești copilul meu. Nu vreau să mor știind că familia noastră s-a destrămat așa.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat inima, dar în același timp m-au înfuriat. Cum putea să-mi ceară asta? Cum putea să uite ce mi-a făcut Dorel? Cum putea să-mi ceară să uit eu?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi liniștesc respirația. Era o seară rece de noiembrie, iar orașul Galați părea și mai cenușiu decât de obicei. Am privit luminile blocurilor din jur și am simțit din nou acea senzație de neputință care mă urmărea din copilărie.

Aveam doar opt ani când Dorel a venit să locuiască cu noi. Mama murise de cancer cu un an înainte, iar tata era la muncă aproape tot timpul. Dorel era mereu acasă, mereu cu ochii pe mine. La început, credeam că vrea să mă protejeze. Dar apoi au început atingerile ciudate, vorbele murdare, amenințările șoptite la ureche: „Dacă spui cuiva, îl pierzi și pe tata.”

Ani de zile am tăcut. Am crescut cu frica în sânge, cu rușine și vinovăție. Tata nu a știut nimic. Când am împlinit șaisprezece ani, am fugit la o prietenă și i-am spus totul mamei ei. Apoi au urmat poliția, anchetele, rușinea publică. Dorel a primit doar doi ani cu suspendare — „nu sunt probe suficiente”, „e cuvântul unui copil împotriva unui adult”. Tata nu m-a crezut la început. Apoi, când a văzut cât de rău eram, a început să mă creadă, dar nu l-a putut urî pe fratele lui.

Anii au trecut. Am terminat liceul, am plecat la București la facultate, am încercat să-mi reconstruiesc viața. Dar rana a rămas acolo. Tata a rămas singur în Galați, iar eu îl vizitam rar. De fiecare dată când veneam acasă, simțeam că mă sufocă pereții aceia plini de amintiri urâte.

Acum, după atâția ani, tata mă implora să-l iert pe Dorel. „E bolnav de plămâni, nu mai are mult”, îmi spunea la telefon sau când veneam acasă. „Nu poți trăi toată viața cu ura asta.”

Dar nu era ură. Era frică. Era rușine. Era neputință.

În seara aceea, după ce am ieșit pe balcon, tata a venit după mine. S-a așezat lângă mine pe scaunul vechi de plastic și a oftat adânc.

— Maria… știu că te-am dezamăgit atunci. Știu că n-am fost acolo când ai avut nevoie de mine. Dar te rog… fă-o pentru mine. Măcar vorbește cu el o dată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el — bătrânit, obosit, cu ochii roșii de plâns.

— Tata… dacă aș putea să uit… dacă aș putea să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic… Dar nu pot! Nu pot! De fiecare dată când îi aud numele mi se face rău!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Știi… când eram mici, mama noastră ne bătea rău dacă făceam vreo prostie. Dorel era mereu cel care lua vina asupra lui ca să mă scape pe mine… Poate că eu nu pot să-l urăsc pentru că încă văd copilul ăla speriat din el.

M-am uitat la tata și am simțit pentru prima dată milă pentru el. El nu putea rupe legătura asta de sânge, oricât de mult l-ar fi durut adevărul.

— Dar eu nu sunt tu, tata! Eu nu pot să-l văd decât ca pe omul care mi-a furat copilăria!

A doua zi dimineață m-am trezit devreme. Tata făcea cafea în bucătărie și se uita absent la televizorul vechi care bâzâia știrile despre politică și scumpiri.

— Maria… dacă vrei să pleci azi… te duc eu la gară.

Am dat din cap și am început să-mi strâng lucrurile. Înainte să ies din cameră, tata m-a oprit:

— Dacă vreodată te răzgândești… Dorel e la spitalul județean. Nu mai are mult.

Am plecat fără să spun nimic.

În tren spre București m-am uitat pe geam la câmpurile cenușii și la satele pustii. M-am întrebat dacă vreodată voi putea ierta cu adevărat sau dacă rana asta va rămâne mereu deschisă între mine și tata.

Ajunsă acasă, am primit un mesaj de la tata: „Te iubesc orice ai decide.”

Am plâns mult în seara aceea. Nu pentru Dorel — pentru tata și pentru mine. Pentru copilul care am fost și pentru femeia care încerc să devin.

Oare chiar putem ierta orice? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată? Voi ce ați face în locul meu?