Ultimul toast: Noaptea în care totul s-a schimbat

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mama! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce rochia albă mi se lipea de piele, udă de lacrimi și transpirație. Muzica încă răsuna în fundal, dar pentru mine, lumea se oprise. Toți invitații se uitau la noi, unii cu ochii mari de uimire, alții cu zâmbete stânjenite, încercând să-și ascundă curiozitatea. Era noaptea nunții mele, ar fi trebuit să fie cea mai fericită zi din viața mea. Dar totul s-a năruit într-o clipă.

Totul a început cu toastul lui unchiul Doru. Unchiul Doru, mereu pus pe glume, dar și pe băutură, s-a ridicat cu paharul de vin roșu și a început să vorbească tare, peste rumoarea sălii:

— Să trăiască mirii! Să fie fericiți! Și să nu uite niciodată că adevărul iese mereu la iveală, chiar dacă îl ascunzi sub preș ani de zile!

Toți au râs, crezând că e doar o glumă. Dar privirea lui Doru era fixată pe mama. Iar mama… mama a încremenit. Am văzut-o cum își strânge buzele și evită privirea tatălui meu. Vlad, soțul meu, mi-a strâns mâna sub masă.

— Ce vrea să spună? a șoptit el.

— Nu știu… am mințit eu, dar inima îmi bătea nebunește.

Apoi Doru a continuat, de data asta cu vocea mai joasă, dar clară:

— Poate că azi e ziua adevărului. Poate că ar trebui să știe și fata asta minunată cine i-a fost tată cu adevărat.

Un val de șoapte a trecut prin sală. Am simțit cum picioarele mi se înmoaie. Tata s-a ridicat brusc și a trântit paharul pe masă.

— Ajunge! Doru, ești beat! Nu e momentul!

Dar era prea târziu. Toți ochii erau pe noi. Mama plângea în tăcere. Vlad mă privea speriat.

— Ce se întâmplă? am întrebat eu, cu vocea aproape stinsă.

Mama a încercat să mă ia deoparte, dar nu mai conta. Toată lumea știa că ceva grav se întâmplase.

— E adevărat? am întrebat-o direct. Tata nu e tata?

Mama a izbucnit în plâns și a dat din cap că nu. Lumea s-a prăbușit sub mine.

Am fugit din sală, rochia mi se agăța de pietrele din curte. Vlad m-a urmat.

— Stai! Nu pleca! Hai să vorbim!

— Cu cine să vorbesc? Cu tine? Cu mama? Cu tata? Cine sunt eu, Vlad? Cine sunt eu?

M-am prăbușit pe o bancă din curtea restaurantului. Vlad s-a așezat lângă mine și m-a luat în brațe.

— Nu contează cine e tatăl tău biologic. Eu te iubesc pe tine, nu pe trecutul tău.

Dar pentru mine conta. Toată viața am trăit cu sentimentul că nu mă potrivesc în familia mea. Tata era rece, distant, mereu ocupat cu serviciul la CFR. Mama era caldă, dar mereu neliniștită. Acum totul avea sens.

Am stat acolo ore întregi, până când invitații au început să plece rușinați. Unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate morbidă. Sora mea mai mică, Ioana, a venit la mine și m-a strâns tare în brațe.

— Nu contează ce spun ei. Eu sunt tot sora ta.

Dar pentru mine conta. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Vlad a încercat să mă liniștească, dar între noi s-a instalat o tăcere grea.

A doua zi dimineață am mers acasă la părinți. Mama stătea la masă cu ochii roșii de plâns. Tata nu era acolo.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am întrebat-o.

— Am vrut să te protejez… Nu voiam să suferi. Tatăl tău biologic… era un om bun, dar nu era pregătit pentru o familie. L-am iubit mult… Dar apoi l-am cunoscut pe tatăl tău… pe cel care te-a crescut…

— Și el știa?

Mama a dat din cap că da.

— De asta m-a tratat mereu ca pe o străină?

Mama a început iar să plângă.

— Nu! Te iubește în felul lui… Dar nu a putut niciodată să uite…

Am plecat fără să mai spun nimic. M-am dus la Vlad acasă și am stat acolo zile întregi, refuzând să răspund la telefon sau la mesaje.

Vlad încerca să mă facă să mănânc, să dorm, să vorbesc cu el.

— Trebuie să mergem mai departe. Să ne vedem de viața noastră.

— Cum? Cum pot merge mai departe când tot ce știam despre mine era o minciună?

Au trecut săptămâni până când am reușit să mă adun cât de cât. Am început să caut răspunsuri despre tatăl meu biologic. Mama mi-a dat o fotografie veche și o scrisoare pe care nu avusese curajul s-o deschid până atunci.

Într-o zi am primit un mesaj de la tata: „Vreau să vorbim.”

M-am dus la el cu inima strânsă. Stătea pe bancă în fața blocului nostru vechi din cartierul Titan.

— Îmi pare rău că ai aflat așa… Nu meritai asta. Dar vreau să știi că pentru mine vei fi mereu fata mea.

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată o apropiere sinceră între noi.

— De ce ai fost mereu atât de rece?

A oftat adânc.

— Mi-a fost frică… Frică să nu te pierd… Frică să nu mă urăști dacă vei afla adevărul…

L-am îmbrățișat pentru prima dată după mulți ani. Am simțit că o parte din povara mea s-a ridicat atunci.

Dar relația cu mama a rămas tensionată mult timp. Nu puteam trece peste faptul că m-a mințit atâția ani.

Vlad mi-a fost alături mereu, dar și între noi au apărut fisuri. El voia copii, eu nu eram pregătită să aduc pe lume un copil într-o lume atât de plină de minciuni și secrete.

Într-o seară, după ce ne-am certat iar despre viitorul nostru, Vlad m-a întrebat:

— Tu mă mai iubești?

Nu am putut răspunde imediat. M-am uitat la el și am simțit cât de mult îl iubesc, dar și cât de mult m-au schimbat ultimele luni.

— Nu știu cine sunt acum… Cum pot iubi pe altcineva când eu nu mă mai recunosc?

Au trecut luni până când am reușit să găsesc un echilibru. Am început terapie, am vorbit cu mama despre trecutul ei și al meu, am încercat să-l cunosc pe tatăl meu biologic — un om simplu dintr-un sat din Moldova care nici nu știa că exist.

Astăzi încă mă lupt cu întrebările: Cine sunt eu? Ce înseamnă familia? Poate dragostea să supraviețuiască atunci când adevărul doare atât de tare?

Poate că fiecare familie are secretele ei, dar oare merită liniștea aparentă prețul adevărului ascuns? Voi ce ați fi făcut în locul meu?