Plânsul nesfârșit din apartamentul 3B: Povara tăcerii noastre

— Nu mai pot, Ileana! Nu mai pot să aud plânsul ăsta în fiecare noapte!
Vocea Mariei, vecina mea de la etajul doi, răsuna stins pe holul blocului. Era trecut de miezul nopții și, ca de obicei, din apartamentul 3B se auzea un plâns sfâșietor de copil. M-am oprit cu mâna pe clanța ușii mele, inima bătându-mi nebunește. M-am uitat la Maria, ochii ei roșii de nesomn și de neputință.
— Ce să facem? Să sunăm la poliție? am șoptit, de parcă cineva ne-ar fi putut auzi.
— Și dacă nu e nimic? Dacă doar exagerez eu?
Am tăcut amândouă. Tăcerea noastră era mai grea decât orice zgomot.

Așa a început povestea mea cu apartamentul 3B. Mă numesc Ileana și locuiesc în acest bloc de peste douăzeci de ani. Îi știu pe toți vecinii, le cunosc obiceiurile, bucuriile și necazurile. Dar despre familia din 3B nu am știut niciodată mare lucru. O vedeam pe doamna Rusu, mereu grăbită, cu privirea în pământ, iar pe soțul ei, domnul Rusu, îl întâlneam doar seara târziu, când venea acasă mirosind a alcool. Copilul lor, Vlad, era o umbră: mic, slab, cu ochii mari și triști.

Plânsul lui Vlad a început să răsune tot mai des după ce a început școala. Îl auzeam urlând noaptea, uneori și ziua, când părinții lui țipau unul la altul sau la el. Odată l-am văzut pe Vlad cu o vânătaie pe obraz. Am vrut să-l întreb ce s-a întâmplat, dar el a fugit repede în scara blocului.

Într-o seară, la ședința de bloc, am încercat să aduc vorba despre familia Rusu.
— Poate ar trebui să facem ceva… Copilul acela plânge mereu, am spus timid.
— Nu ne băgăm în treburile altora! a răspuns domnul Popa, administratorul. Fiecare cu casa lui.
— Dar dacă e ceva grav?
— Să nu ne trezim cu procese pe cap! Cine știe ce e acolo…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toți au tăcut. Nimeni nu voia să fie cel care „face scandal”. Am plecat acasă cu un gust amar și cu sentimentul că am trădat pe cineva.

Timpul a trecut. Plânsul lui Vlad devenise parte din rutina blocului. Unii își puneau căști în urechi noaptea, alții dădeau televizorul mai tare. Eu mă rugam să nu-l mai aud. Dar plânsul lui era acolo, persistent ca o rană deschisă.

Într-o zi de iarnă, l-am găsit pe Vlad stând pe treptele blocului, tremurând de frig. Avea doar un hanorac subțire și privirea pierdută.
— Vlad, ce faci aici?
— Nu vreau să mă duc acasă…
Mi s-a rupt sufletul. Am vrut să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi speriat.
— Tata e supărat… iar mama plânge…
Nu am știut ce să spun. Am intrat în casă și am plâns și eu.

În acea noapte, plânsul lui Vlad a fost mai puternic ca niciodată. Am sunat la poliție cu mâna tremurândă.
— Bună seara, vreau să reclam că din apartamentul 3B se aud țipete și plâns de copil de luni întregi…
— Trimitem un echipaj.

Au venit după aproape o oră. Au bătut la ușă, au vorbit cu părinții lui Vlad și au plecat după câteva minute. Nimic nu s-a schimbat.

Zilele au trecut greu. Maria m-a întrebat dacă am făcut bine că am sunat la poliție.
— Poate trebuia să insistăm mai mult… Poate trebuia să mergem direct la Protecția Copilului…
Dar nu am făcut nimic altceva. Ne-am întors fiecare la viața noastră.

Într-o dimineață de primăvară, blocul a fost trezit de sirenele ambulanței și ale poliției. Din apartamentul 3B ieșeau paramedici cu un copil pe targă. Era Vlad. Fața lui era palidă, ochii închiși. Mama lui țipa disperată pe hol.

Am aflat mai târziu că Vlad fusese bătut crunt de tatăl lui într-o criză de furie și că mama lui încercase să-l apere fără succes. Copilul ajunsese în comă la spital. Blocul nostru a fost zguduit din temelii. Toți vecinii vorbeau acum despre cât de rău era domnul Rusu și cât de mult suferise copilul.

Dar era prea târziu.

Vlad nu s-a mai întors niciodată acasă. Familia Rusu a dispărut din bloc la scurt timp după aceea. Apartamentul 3B a rămas gol luni întregi, iar plânsul care ne bântuia nopțile a fost înlocuit de o liniște apăsătoare.

M-am întrebat mereu: dacă am fi avut curaj să intervenim mai devreme? Dacă nu ne-am fi ascuns după frica de „a nu ne băga”? Dacă am fi fost mai oameni?

Acum, când trec pe lângă ușa apartamentului 3B și văd urmele vechi ale palmelor mici pe geamuri prăfuite, mă simt vinovată pentru tăcerea mea. Pentru că uneori tăcerea ucide mai mult decât orice strigăt.

Oare câți copii ca Vlad mai plâng acum în spatele unor uși închise? Și noi ce facem? Privim în altă parte sau avem curajul să schimbăm ceva?