Umbra mamei: Povestea unei fiice uitate

— Nu poți să pleci! Nu ai voie să-l lași pe Radu singur! Ți-am spus de atâtea ori, Irina, familia e tot ce contează!

Vocea mamei răsuna în bucătăria noastră mică din Focșani, cu pereții îngălbeniți de abur și tristețe. Era ultima seară înainte să plec la București, să-mi încerc norocul la facultate. Tata stătea cu ochii în pământ, iar Radu, fratele meu mai mic cu patru ani, se juca absent cu o jucărie stricată. Îl iubeam, dar nu mai puteam respira în casa aceea unde totul gravita în jurul bolii lui.

— Mamă, nu pot să trăiesc doar pentru el. Am și eu dreptul la viața mea! am spus, cu voce tremurată.

Mama s-a ridicat brusc de la masă. A venit spre mine cu pași repezi, ochii ei negri arzând de furie și disperare.

— Tu nu ai inimă! Cum poți să fii atât de egoistă? Dacă ți se întâmpla ție ceva, crezi că-l lăsam pe Radu să plece? Niciodată! Dar tu… tu ne abandonezi!

Am simțit cum mă sufoc. Am fugit în camera mea și am plâns până dimineața. În zori, mi-am făcut bagajul pe furiș. Tata mi-a strecurat o bancnotă mototolită în palmă și mi-a șoptit:

— Să nu uiți niciodată că te iubesc, Irina. Dar ai grijă de tine.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În tren, am simțit pentru prima dată libertatea, dar și o vinovăție care mă rodea pe dinăuntru ca un vierme nevăzut. În primele luni la București, am dormit pe canapeaua unei colege din liceu, Ana-Maria. M-am angajat ca vânzătoare într-un supermarket ca să-mi plătesc chiria la o garsonieră umedă din Rahova.

În fiecare seară primeam mesaje de la mama: „Ești un monstru. Radu a făcut febră azi și tu nu ești aici.” „Sper să nu ai niciodată copii, să nu simți ce simt eu.” „Dumnezeu te va pedepsi.”

La început plângeam după fiecare mesaj. Îi răspundeam încercând să-i explic că nu pot trăi doar pentru Radu, că și eu am nevoie de iubire și sprijin. Dar răspunsurile ei deveneau tot mai reci, mai tăioase. Într-o zi mi-a scris: „Nu mai ești fiica mea.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să lucrez mai mult, să evit oamenii, să mă ascund în spatele rafturilor cu produse expirate. Ana-Maria încerca să mă scoată din casă:

— Hai la film diseară! Sau măcar la o plimbare prin Herăstrău…

— Nu pot… trebuie să lucrez mâine devreme.

Adevărul era că nu voiam decât să dorm sau să plâng. Mă simțeam vinovată pentru fiecare zâmbet pe care îl aveam fără Radu lângă mine. Într-o seară, după o zi lungă la muncă, am primit un telefon de la tata.

— Irina… Radu a ajuns la spital. E grav.

Am fugit la Focșani cu primul tren. În salonul alb al spitalului județean l-am găsit pe Radu palid, cu ochii mari și triști.

— De ce ai plecat? m-a întrebat încet.

Nu am știut ce să-i răspund. Mama stătea lângă el ca o statuie de gheață. Când am încercat să-l mângâi pe frunte, m-a împins ușor:

— Nu mai avem nevoie de tine aici.

Am plecat din nou la București cu sufletul sfâșiat. De atunci au trecut trei ani. Radu încă trăiește, dar relația noastră e rece ca un perete de beton. Mama îmi scrie doar când are nevoie de bani sau când vrea să-mi amintească ce copil nerecunoscător sunt.

Am terminat facultatea cu greu și acum lucrez ca asistent social într-un centru pentru copii abandonați. Încerc să le ofer lor ceea ce eu n-am primit niciodată: atenție, ascultare, acceptare. Uneori îi privesc cum se agață de mine cu disperare și mă întreb dacă nu cumva toți copiii au nevoie doar de puțină iubire necondiționată.

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la mama: „Radu are nevoie de bani pentru tratament.” Atât. Fără „te rog”, fără „cum ești”. Am trimis banii și am plâns toată noaptea.

Uneori mă gândesc să mă întorc acasă, dar știu că nu mai am un loc acolo. Sunt doar o umbră în viața lor — umbra fiicei care a ales să trăiască pentru ea însăși.

Merg pe stradă printre străini și mă întreb: oare există vreo cale prin care o mamă să-și iubească toți copiii fără să-i distrugă? Oare sacrificiul pentru unul trebuie să însemne uitarea celuilalt? Poate cineva să-mi răspundă?