Ziua în care fratele meu a încetat să mai existe

— Nu pot să cred că mă suni tocmai acum, după tot ce s-a întâmplat! am strigat în telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile bucătăriei mele din cartierul Drumul Taberei. Era mama, cu vocea ei stinsă, aproape rugătoare: „Te rog, Vlad, trebuie să mergi la spital. Radu… nu mai are pe nimeni. Nu pot eu, sunt prea bolnavă.”

Am rămas cu receptorul în mână, paralizat de amintiri. Radu, fratele meu mai mic cu doi ani, fusese mereu sursa durerii și a conflictului în familia noastră. De la certurile copilăriei pentru jucării, până la scandalurile adolescentine cu poliția la ușă din cauza anturajului lui dubios, totul culminase cu acea noapte de iarnă când tata a plecat definitiv, spunând că nu mai suportă „circul” din casă. Mama s-a stins încet de atunci, iar eu… eu am încercat să mă rup de tot ce însemna trecutul.

Dar acum, după atâția ani în care nu ne-am vorbit decât rareori și mereu cu reproșuri, Radu era la spital. Neurologie. Nu știam ce să cred. Droguri? Accident? O boală? Am simțit cum furia și mila se ciocnesc în pieptul meu.

Am ajuns la spital pe la șase seara. Holurile miroseau a dezinfectant și a speranțe frânte. O asistentă tânără m-a condus spre salonul 14. Pe pat, Radu părea o umbră a băiatului rebel pe care îl știam: slab, cu ochii adânciți în orbite, mâinile tremurânde.

— Vlad… ai venit? a șoptit el, cu un zâmbet slab.

Am vrut să-i spun că nu pentru el am venit, ci pentru mama. Dar nu am putut. M-am așezat pe scaunul de lângă pat și am tăcut.

— Știu că nu meriți să fii aici… a continuat el. Știu că te-am rănit de prea multe ori.

Mi-am mușcat buza. Am vrut să-i arunc în față toate reproșurile: cum mi-a furat banii din portofel ca să-și cumpere băutură, cum m-a făcut de râs în fața prietenilor mei când a venit beat la petrecerea de majorat, cum m-a lăsat singur să am grijă de mama când ea s-a îmbolnăvit.

— De ce ai făcut toate astea? am izbucnit într-un final. De ce ai distrus tot?

Radu a oftat adânc. — Nu știu… Poate pentru că m-am simțit mereu mai puțin decât tine. Tu erai „băiatul bun”, eu eram „problema”. Poate că am vrut doar să fiu văzut.

Am simțit un nod în gât. Poate că nici eu nu fusesem corect cu el. Poate că l-am judecat prea aspru, fără să încerc să-l înțeleg.

— Ce ai pățit? am întrebat, schimbând subiectul.

— Criză epileptică… Din cauza stresului și a oboselii. Nu mai am unde să merg… Am pierdut apartamentul. Niciun prieten nu mai răspunde la telefon.

M-am ridicat brusc. — Și ce vrei de la mine? Să te iau acasă? Să fac pe salvatorul?

Radu a tăcut. În ochii lui am văzut o umilință pe care nu i-o cunoșteam.

— Nu vreau nimic… Doar să nu mă urăști.

Am ieșit pe hol și am început să plâng ca un copil. M-am simțit prins între două lumi: una în care eram dator să-l ajut pentru că era sânge din sângele meu și alta în care voiam să mă eliberez definitiv de povara lui.

În zilele următoare, l-am luat acasă la mine. Soția mea, Irina, nu era deloc încântată.

— Vlad, nu poți salva pe toată lumea! Nu vezi că te trage după el?

— E fratele meu! Ce vrei să fac? Să-l las pe stradă?

— Dar pe noi cine ne salvează? Pe copii cine îi protejează?

Am simțit cum familia mea se destramă sub ochii mei, exact ca atunci când tata a plecat. Copiii mei îl priveau pe Radu cu teamă și curiozitate. El încerca să fie amabil, dar era clar că nu se simțea bine printre noi.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu plângând în bucătărie.

— Nu pot să stau aici… Simt că stric totul. Poate e mai bine să plec.

— Unde să te duci? am întrebat eu, disperat.

— Nu știu… Poate la un centru social. Sau poate… poate e mai bine să dispar.

Atunci mi-am dat seama cât de adâncă era rana din sufletul lui. Și cât de mult mă durea pe mine faptul că nu știam cum să-l ajut fără să-mi distrug propria familie.

Într-o zi, Irina mi-a spus:

— Trebuie să alegi: ori el, ori noi. Nu mai pot trăi cu frica asta în casă.

Am simțit că mă sufoc. Cum poți alege între fratele tău și familia ta? Cum poți ierta fără să uiți? Cum poți merge mai departe când trecutul te trage mereu înapoi?

Până la urmă, Radu a plecat singur într-un centru social. Ne vedem rar acum. Încercăm să vorbim ca doi oameni normali, dar între noi e mereu un zid invizibil.

Mă întreb adesea: oare am făcut ce trebuia? Oare sângele chiar e mai gros decât apa? Sau uneori trebuie să te salvezi pe tine înainte de a-i salva pe ceilalți?