De ce nu mă crede fiica mea? Povestea Mariei despre curajul de a iubi din nou după 50 de ani

— Nu pot să cred, mamă! Cum poți să fii atât de naivă? strigă Ana, cu ochii plini de lacrimi și furie, în timp ce ploaia lovea în geamurile sufrageriei noastre din Pitești.

Stau în fața ei, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. Simt cum inima îmi bate nebunește, ca și cum ar vrea să spargă cușca pieptului. Am 57 de ani și pentru prima dată după moartea lui Paul, soțul meu, simt că trăiesc din nou. Dar Ana, fiica mea, nu poate accepta asta.

— Ana, te rog… Nu ești tu cea care mi-a spus mereu să nu mă las doborâtă? Că merit să fiu fericită?

— Da, dar nu cu el! Nu vezi că te folosește? Că vrea doar banii tăi? Mamă, ai muncit toată viața pentru apartamentul ăsta și pentru liniștea ta! Cum poți să ai încredere într-un bărbat ca Doru?

Numele lui Doru plutește între noi ca o amenințare. Îl cunoscusem la clubul de dans pentru seniori. Era atent, galant, cu un zâmbet cald care mi-a topit singurătatea. Nu e bogat, nici tânăr, dar lângă el am simțit că pot să respir din nou. Când m-a invitat la o cafea, am simțit că lumea se deschide din nou pentru mine.

— Ana, Doru nu e așa cum crezi tu. Știu că ți-e teamă pentru mine, dar nu sunt o adolescentă fără minte. Am trecut prin destule ca să-mi dau seama când cineva mă minte.

Ana oftează adânc și își freacă fruntea. O văd cum se luptă cu propriile sentimente. După ce Paul s-a stins acum cinci ani, am rămas doar noi două. Am fost totul una pentru cealaltă. Poate că tocmai de aceea îi e atât de greu să mă împartă cu altcineva.

— Mamă, nu vreau să te văd suferind din nou. Tata a fost totul pentru tine… pentru noi. Cum poți să-l înlocuiești atât de ușor?

Mă doare fiecare cuvânt. Nu l-am uitat pe Paul. Încă îi păstrez fotografia pe noptieră și uneori îi vorbesc în gând. Dar viața nu s-a oprit odată cu el. Am nevoie să simt că mai contez pentru cineva, că mai pot iubi și fi iubită.

— Ana, nu-l înlocuiesc pe tata. Nimeni nu va putea face asta vreodată. Dar nu vreau să-mi petrec restul vieții singură. Tu ai familia ta acum, ai pe Vlad și pe micuța Ilinca. Eu… eu am nevoie să-mi găsesc drumul meu.

Ana se ridică brusc de pe canapea și începe să plimbe nervos prin cameră.

— Și dacă te rănește? Dacă rămâi fără nimic? Ce-o să faci atunci?

Îmi mușc buza și încerc să-mi stăpânesc lacrimile.

— Atunci voi ști că am încercat. Că n-am trăit doar cu regrete și frică. Ana, nu vreau să-mi fie rușine că am iubit din nou.

Se lasă o tăcere grea între noi. Aud doar ploaia care bate ritmic în geamuri și respirația sacadată a Anei. Mă uit la ea și văd fetița speriată care venea noaptea la mine în pat când tuna afară. Acum e femeie în toată firea, dar încă poartă frica pierderii în suflet.

— Poate ai dreptate… Poate sunt egoistă, spune ea încet. Dar mi-e teamă că o să te pierd.

Mă apropii de ea și îi iau mâinile în ale mele.

— N-ai cum să mă pierzi niciodată. Ești parte din mine, Ana. Dar trebuie să mă lași să fiu fericită în felul meu.

O văd cum se frânge în fața mea. Lacrimile îi curg pe obraji și mă doare neputința ei de a mă proteja.

— Nu știu dacă pot… Dar o să încerc, promite ea printre suspine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit la cuvintele Anei și la privirea ei rănită. Oare chiar greșesc? Oare dragostea la vârsta mea e un moft sau o nevoie reală? Dimineața m-am trezit cu ochii umflați de plâns, dar cu inima puțin mai ușoară.

Doru m-a sunat la prânz.

— Ce faci, Maria? Ai dormit bine?

Vocea lui caldă mi-a adus un zâmbet pe buze.

— Nu prea… Am avut o discuție grea cu Ana.

— Îmi pare rău… Vrei să ne vedem diseară? Poate te ajut să uiți puțin…

Am acceptat fără ezitare. Seara am ieșit la plimbare prin parc, sub umbrela lui mare și roșie. M-a ținut de mână ca un adolescent îndrăgostit și mi-a povestit despre tinerețea lui la țară, despre cum a crescut fără tată și cât de mult a muncit ca să-și întrețină mama bolnavă.

— Știi, Maria… Nu vreau nimic de la tine decât timp împreună. Nu am avut niciodată noroc la bani sau la dragoste adevărată. Poate acum e momentul meu…

L-am privit lung și am simțit că spune adevărul. Dar vocea Anei răsuna încă în mintea mea: „Dacă te rănește?”

Zilele au trecut greu. Ana a început să vină mai rar pe la mine și când venea era mereu grăbită sau absentă. Simțeam că se depărtează tot mai mult și asta mă sfâșia pe dinăuntru. Într-o duminică dimineață am găsit curajul să-i scriu o scrisoare:

„Draga mea Ana,
Știu că îți este greu să mă vezi altfel decât mama ta văduvă și devotată ție. Dar eu sunt mai mult decât atât: sunt femeie, sunt om cu dorințe și vise care nu au murit odată cu tata. Dacă vei putea vreodată să mă vezi așa cum sunt acum – vulnerabilă, dar vie – poate vei înțelege că nu te-am trădat niciodată.”

A doua zi mi-a bătut la ușă cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… Nu vreau să-ți fie frică să fii fericită din cauza mea. O să încerc să-l cunosc pe Doru mai bine…

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum o povară uriașă mi se ridică de pe suflet.

Acum, când privesc în urmă la acele zile grele, mă întreb: câte mame renunță la propria fericire de dragul copiilor lor? Și câți copii uită că părinții lor au dreptul la iubire chiar și după ce viața i-a pus la încercare?

Oare există vreodată un moment potrivit pentru a-ți cere dreptul la fericire?