Ultima dorință a lui Victor: Testamentul care mi-a sfâșiat sufletul

— Mariana, trebuie să citești asta. E… e testamentul lui Victor, mi-a spus notarul, privindu-mă cu o compasiune pe care nu o înțelegeam încă. Mâinile îmi tremurau când am luat plicul alb, sigilat cu grijă. În încăperea rece, cu pereți tapetați cu diplome, am simțit cum lumea mea începe să se clatine.

Victor murise acum două săptămâni. Un infarct neașteptat, în miez de noapte. Îl găsisem dimineața, cu mâna întinsă spre mine, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Am plâns zile întregi, am adunat rudele, am organizat parastasul și am încercat să mă obișnuiesc cu tăcerea casei noastre din Pitești. Dar nimic nu mă pregătise pentru momentul acesta.

Am rupt sigiliul și am început să citesc. Fiecare rând era ca o lovitură: „Las întreaga mea avere – casa din Pitești, apartamentul din București, economiile și tablourile – doamnei Raluca Ionescu.” Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Cine este Raluca Ionescu? De ce nu am auzit niciodată acest nume? Unde sunt eu în toată povestea asta?

— E… e vreo greșeală? am bâiguit eu.

Notarul a dat din cap încet.

— Nu, doamnă. Domnul Victor a fost foarte clar. A venit personal acum trei luni și a insistat să vă citesc testamentul doar după moartea lui.

Am ieșit pe stradă fără să-mi dau seama unde merg. Pașii m-au dus acasă, acolo unde fiecare colț păstra amintirea lui Victor: râsul lui în bucătărie, mirosul cafelei dimineața, discuțiile noastre despre copii și planuri de vacanță. Am căzut pe canapea și am început să plâng. Nu pentru bani, nu pentru case sau tablouri, ci pentru că tot ce crezusem că știu despre omul de lângă mine părea acum o minciună.

Seara târziu, fiica mea, Ana, a venit să mă vadă.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Pari distrusă.

I-am întins hârtia fără să spun un cuvânt. Ana a citit-o de două ori, apoi s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Cine e femeia asta? Ai auzit vreodată de ea?

— Nu… niciodată. Și asta mă doare cel mai tare. Cum e posibil să nu știu nimic?

— Poate e o rudă îndepărtată… sau cineva pe care l-a ajutat…

— Atunci de ce nu mi-a spus niciodată?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am răscolit sertarele lui Victor, am căutat indicii prin agendele lui vechi, printre fotografii și scrisori. Nimic. Niciun semn despre Raluca Ionescu.

A doua zi m-am dus la bancă să verific conturile. Totul era deja transferat pe numele acelei femei. Am sunat la numărul trecut în acte și mi-a răspuns o voce tânără:

— Alo?

— Bună ziua… Mă numesc Mariana Popescu. Sunt… soția lui Victor Popescu.

O tăcere lungă.

— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, doamnă Popescu.

— Cine sunteți? De ce v-a lăsat Victor tot?

— Nu pot vorbi la telefon. Dacă vreți să ne vedem… poate vă pot explica.

Am acceptat întâlnirea la o cafenea mică din centru. Când a intrat Raluca Ionescu, am simțit un fior rece: era tânără, frumoasă, cu ochii verzi și părul prins într-o coadă lejeră. Avea cel mult 30 de ani.

— Vreau să fiu sinceră cu dumneavoastră, a început ea. Nu sunt amanta lui Victor, dacă asta vă întrebați. L-am cunoscut acum patru ani, când mama mea era bolnavă de cancer și nu aveam bani de tratament. Victor m-a ajutat fără să ceară nimic în schimb. A devenit ca un tată pentru mine.

— Dar de ce v-a lăsat tot?

— Pentru că i-am fost recunoscătoare și l-am vizitat mereu la spital când era bolnav. Mi-a spus că dumneavoastră sunteți prea puternică și că vă veți descurca oricum.

Am simțit cum inima mi se strânge. Era adevărat? Eram eu atât de puternică încât Victor a crezut că nu mai are rost să-mi lase nimic? Sau era doar o scuză pentru o vinovăție ascunsă?

În zilele care au urmat, rudele au început să mă sune:

— Mariana, ai auzit? Totul a mers la altcineva! Cum e posibil?

Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca Mariana… după atâția ani…”

Ana a încercat să mă liniștească:

— Mamă, poate tata chiar a vrut să facă un bine… Poate nu știm noi tot adevărul.

Dar eu nu puteam să accept. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci ca om. Toate serile în care am stat lângă el la spital, toate sacrificiile făcute pentru familie… Ce sens mai aveau?

Am început să mă gândesc la trecut: la certurile noastre din tinerețe, la momentele când Victor dispărea câteva zile sub pretextul serviciului, la privirile lui pierdute când credea că nu-l văd. Oare atunci se năștea această prietenie cu Raluca? Sau era ceva mai mult?

Într-o seară, Ana mi-a spus:

— Mamă, trebuie să mergi mai departe. Nu poți trăi cu întrebările astea toată viața.

Dar cum să merg mai departe când fiecare lucru din casă îmi amintește de el? Când prietenii mă privesc cu milă? Când trebuie să mă mut din casa în care mi-am crescut copiii?

Am decis să vând tot ce mai aveam și să plec la sora mea din Brașov pentru o vreme. Poate acolo voi găsi liniștea pe care n-o mai pot avea aici.

În fiecare seară mă întreb: oare chiar l-am cunoscut vreodată pe Victor? Sau am trăit într-o iluzie frumoasă? Ce înseamnă loialitatea într-o familie? Și dacă tot ce rămâne după o viață împreună sunt doar întrebări fără răspuns?