Casa de pe strada Vișinului – Poveste despre pierdere, mândrie și forța neașteptată a vecinătății

— Nu, nu mai avem unde să mergem, Ilinca! — vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Fetița mea cea mică, cu ochii ei mari și umezi, mă privea fără să înțeleagă. Tudor, băiatul meu de doisprezece ani, încerca să pară curajos, dar îi vedeam buza tremurând. Era miezul nopții, iar noi stăteam pe trotuarul înghețat de pe strada Vișinului, cu două valize și o pungă cu jucării. În spatele nostru, ușa apartamentului pe care-l numisem „acasă” timp de șapte ani se trântise cu zgomot. Proprietara, doamna Lăcrămioara, nu mai avea răbdare cu întârzierile mele la chirie.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum vi se prăbușește lumea într-o clipă. Eu am simțit atunci. Soțul meu, Lucian, ne părăsise cu un an în urmă pentru o altă femeie. De atunci, totul fusese o luptă: să găsesc un loc de muncă stabil, să plătesc facturile, să nu le lipsească copiilor nimic. Dar salariul meu de casieră la supermarket nu ajungea niciodată. În acea noapte, am simțit că am pierdut totul.

— Hai să mergem la tanti Viorica! — a șoptit Tudor. Dar știam că sora mea abia se descurca cu cei trei copii ai ei și un soț mereu nervos. Nu voiam să fim o povară.

Am pornit pe jos spre capătul străzii, cu pași mici și grei. Ilinca plângea încet, iar eu încercam să-mi ascund lacrimile. Dintr-o curte luminată slab a ieșit nea Dorel, vecinul nostru bătrân.

— Ce s-a întâmplat, mamă? Unde mergeți la ora asta?

Am vrut să mint, să spun că ne plimbăm, dar adevărul mi-a ieșit printre dinți ca un strigăt:

— Am fost dați afară… Nu mai avem unde să stăm.

Nea Dorel a oftat adânc și ne-a poftit în bucătăria lui caldă. Soția lui, tanti Marioara, ne-a pus ceai fierbinte și ne-a adus pături groase.

— Nu-i rușine să ceri ajutorul, draga mea — mi-a spus ea blând. — Toți am trecut prin greutăți.

Am dormit pe canapeaua lor acea noapte. Dimineața, copiii au plecat la școală cu hainele mototolite și ochii umflați de plâns. Eu am rămas la bucătărie cu tanti Marioara.

— Știi ce cred eu? — a început ea, amestecând în oala cu ciorbă. — Oamenii din blocul ăsta nu-s toți reci. Dacă ai nevoie de ceva, spune!

Dar mândria mă rodea pe dinăuntru. Cum să cer? Cum să recunosc că nu mă descurc?

În zilele următoare am încercat să găsesc o cameră de închiriat. Peste tot mi se cereau garanții sau bani pe care nu-i aveam. La serviciu, șefa mă privea cu milă și mi-a spus:

— Roxana, dacă mai întârzii sau lipsești, va trebui să găsim pe altcineva.

Într-o seară, când mă întorceam obosită de la muncă, am găsit pe ușa lui nea Dorel un bilet: „Vino la ședința de bloc!” Nu aveam chef de discuții cu vecinii, dar copiii erau încă la tanti Marioara și nu puteam refuza.

Când am intrat în sala mică de la parter, toți ochii s-au întors spre mine: doamna Stanciu de la trei, mereu pusă pe ceartă; domnul Radu de la doi, care nu saluta niciodată; chiar și tinerii de la patru care ascultau muzică tare noaptea.

— Roxana are nevoie de ajutor! — a spus nea Dorel răspicat. — Nu putem lăsa o mamă singură cu doi copii pe drumuri!

A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi doamna Stanciu a izbucnit:

— Și noi avem probleme! Cine ne ajută pe noi?

— Dar dacă mâine ar fi fata dumneavoastră în locul ei? — a întrebat tanti Marioara.

Discuția s-a încins. Unii spuneau că nu e treaba lor; alții că nu pot contribui cu bani; câțiva au tăcut rușinați. M-am ridicat să plec, dar domnul Radu a spus încet:

— Eu pot s-o ajut cu niște mobilă veche… dacă găsește unde să stea.

A doua zi dimineață am găsit pe ușă un alt bilet: „Vino la apartamentul 5.” Era doamna Stanciu. M-a întâmpinat cu o privire severă:

— Am vorbit cu fiica mea. Are o garsonieră liberă la periferie. Nu e mare lucru, dar e cald și uscat. Poți sta acolo două luni fără chirie până te pui pe picioare.

Mi-au dat lacrimile. Nu-mi venea să cred că oamenii care păreau atât de reci pot avea atâta bunătate ascunsă.

În următoarele zile, vecinii au venit rând pe rând: domnul Radu cu o masă veche; tinerii de la patru cu un radio; tanti Marioara cu borcane de zacuscă; chiar și doamna Stanciu mi-a adus o pătură groasă.

Copiii mei au început să râdă din nou. Tudor a spus într-o seară:

— Mami, poate că nu avem casa noastră încă… dar avem prieteni adevărați.

Am reușit să-mi găsesc un al doilea job ca menajeră la o familie din oraș. Încet-încet am strâns bani pentru avansul la o nouă chirie. Dar cel mai important lucru pe care l-am câștigat a fost încrederea că nu sunt singură.

Acum, când trec pe strada Vișinului și văd ferestrele luminate ale vechilor vecini, simt o recunoștință uriașă. Am învățat că prejudecățile pot fi dărâmate atunci când oamenii aleg să fie solidari.

Mă întreb adesea: oare cât de diferită ar fi lumea dacă fiecare dintre noi ar avea curajul să ceară ajutor și inima deschisă să-l ofere? Poate că miracolele nu sunt altceva decât bunătatea ascunsă în oameni obișnuiți.