În umbra noii soții: Lupta unei mame pentru fericirea fiului său

— Vlad, nu înțeleg de ce nu vrei să vii la mine weekendul acesta. Ai spus că ți-e dor de mine… De ce te răzgândești mereu?
Vocea mea tremura, iar telefonul era rece în palmă. Dincolo, fiul meu de 19 ani ezita.
— Mamă, nu e vorba de asta… Pur și simplu… Daria a zis că ar trebui să stau cu tata și cu ea, să ne obișnuim ca o familie.
Am simțit cum mi se strânge inima. Daria. Numele ei era ca o umbră care se lăsa peste tot ce iubeam. Fosta mea soacră, cea care fusese mereu distantă cu mine, acum era noua soție a lui Radu, fostul meu soț. Și, de când apăruse în viața noastră, Vlad se schimbase. Nu mai era băiatul acela cald care venea la mine să-mi povestească tot. Acum părea mereu grăbit, mereu cu gândul în altă parte.

M-am așezat pe marginea patului, cu ochii în gol. În apartamentul meu mic din București, liniștea era apăsătoare. M-am gândit la toți anii în care am crescut singură un copil, la sacrificiile făcute ca să-i fie bine. Când Radu a plecat, Vlad avea doar 10 ani. Am muncit două joburi ca să nu-i lipsească nimic. Acum, când ar fi trebuit să culeg roadele răbdării mele, simțeam că pierd totul.

— Nu vreau să te rănesc, mamă… Dar Daria zice că trebuie să mă obișnuiesc cu noua familie. Tata vrea să mă ajute cu apartamentul… Și…

— Și eu ce sunt, Vlad? Eu nu mai contez?

A tăcut. Am auzit doar respirația lui grea.

— Contezi… Dar e complicat.

Am închis ochii și am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. În minte îmi răsunau vorbele Dariei: „Vlad are nevoie de stabilitate, nu de drame.” De câte ori ne întâlneam la ședințele cu părinții sau la zilele de naștere ale lui Vlad, mă privea de sus, cu un zâmbet fals. Acum avea puterea pe care și-o dorise mereu: să mă excludă din viața fiului meu.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea mea. A doua zi, Radu m-a sunat:

— Irina, trebuie să discutăm despre apartamentul pentru Vlad. Eu și Daria credem că ar fi mai bine să-l trecem pe numele nostru până termină facultatea. Să nu-l influențezi aiurea.

— Cum adică? Eu am pus bani la bancă ani de zile pentru avans! Nu poți decide tu și Daria ce se întâmplă cu viitorul fiului meu!

— Nu exagera! E și fiul meu! Daria știe mai bine cum e cu actele…

Am simțit cum mi se taie respirația. Daria știe mai bine… De când femeia asta decide pentru copilul MEU?

În zilele următoare, Vlad a venit tot mai rar la mine. Când venea, era tăcut, absent. Îl întrebam ce are, dar ridica din umeri:

— Nimic… Sunt obosit.

Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui.

— Vlad! Ce s-a întâmplat?

— Nimic… M-am certat cu tata și cu Daria. Vor să mă mut la ei definitiv. Să renunț la facultatea din București și să merg la Cluj, unde are Daria cunoștințe.

M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe.

— Vlad, tu ce vrei?

— Nu știu… Mi-e frică să nu-i dezamăgesc pe toți…

Atunci am înțeles: băiatul meu era prins între două lumi care îl trăgeau în direcții opuse. Eu îl voiam aproape, să-i fie bine aici, unde crescuse; Radu și Daria voiau altceva pentru el — sau poate doar pentru ei.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj de la Daria: „Ar fi bine să nu-l mai stresezi pe Vlad cu problemele tale. Are nevoie de liniște.”

Am simțit furie și neputință. Am vrut să-i răspund urât, dar m-am abținut. În schimb, am mers la Vlad și i-am spus:

— Vlad, orice ar fi, eu sunt aici pentru tine. Nu te las niciodată singur.

A izbucnit în plâns și m-a strâns tare în brațe.

— Mamă… Mi-e dor de tine ca înainte…

În acea clipă am știut că nu trebuie să lupt împotriva Dariei sau a lui Radu — ci pentru sufletul copilului meu. Am început să merg la terapie ca să-mi gestionez furia și frustrarea. Am încercat să nu-l mai pun pe Vlad la mijloc între noi.

Dar conflictele nu au încetat. Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Mamă… Am decis să rămân aici la facultate. Nu vreau să fug de problemele mele și nici să mă las manipulat.

L-am privit mândră și l-am îmbrățișat.

— Sunt atât de mândră de tine!

Radu a făcut scandal; Daria a încercat să-l convingă că greșește. Dar Vlad a rămas ferm.

Acum locuiește singur în apartamentul nostru micuț din București. Relația noastră s-a vindecat încet-încet. Dar rana rămâne: cât valorează dragostea unei mame într-o lume în care toți trag de copilul tău?

Uneori mă întreb: oare am făcut destul? Oare copiii noștri vor ști vreodată cât ne doare când îi vedem rupți între lumi care nu-i reprezintă? Poate că doar timpul va răspunde…