„Când vei primi pensia, rămân cu tine” – Povestea unei bunici și a nepotului care mi-a frânt inima

— Bunico, când îți intră pensia luna asta?
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau ușor pe lingura de lemn. Nu era prima dată când mă întreba, dar de data asta tonul lui era mai apăsat, mai nerăbdător. Am simțit un nod în gât, ca și cum cineva mi-ar fi strâns sufletul într-o menghină.

— Nu știu exact, dragul meu, cred că peste câteva zile… De ce întrebi?

A oftat, s-a așezat la masă și a început să-și butoneze telefonul. Nici măcar nu m-a privit.

— Am nevoie de bani. Trebuie să ies cu băieții la biliard. Și să-mi iau niște adidași noi. Toți au, numai eu nu.

M-am uitat la el și am văzut în ochii lui o răceală care mă durea mai tare decât orice boală. Vlad avea șaptesprezece ani și era tot ce-mi rămăsese după ce fiica mea, Irina, plecase la muncă în Germania. Îmi spunea mereu că o face pentru noi, că vrea să ne fie mai bine. Dar de când a plecat, casa s-a umplut de tăcere și dor.

La început, Vlad era un copil blând. Îmi aducea flori din grădină și mă ajuta la cumpărături. Dar cu timpul, s-a schimbat. A început să stea tot mai mult pe telefon, să iasă cu prietenii, să vină târziu acasă. Eu încercam să-l țin aproape cu mâncăruri calde și povești din tinerețea mea, dar el părea mereu grăbit să plece.

Într-o seară, după ce am primit pensia, Vlad a venit direct la mine în cameră.

— Dă-mi banii, bunico! Știi că ai promis că mă ajuți.

— Vlad, trebuie să plătim întreținerea… și lumina… și să mai luăm ceva de mâncare…

A ridicat vocea:

— Nu-mi pasă! Toți colegii mei au haine noi și telefoane scumpe! Numai eu trebuie să port aceleași prostii vechi! Dacă nu-mi dai bani, mă mut la Radu! El are părinți care-i dau tot ce vrea!

Am simțit cum mi se frânge inima. Am scos banii din portofel și i-am întins cu mâna tremurândă. El i-a smuls fără să mă privească și a ieșit trântind ușa.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la Irina, la cum îi scriam scrisori lungi în care o asiguram că Vlad e bine, că suntem fericiți. Dar nu eram. Eram singură într-o casă prea mare pentru mine și prea rece fără dragoste.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Irina:

„Mamă, Vlad mi-a spus că nu-i dai destui bani. Te rog să-l ajuți cât poți. Eu nu pot trimite luna asta nimic.”

Am simțit cum mă sufoc. Eram prinsă între fiica mea care mă vedea ca pe un sprijin financiar și nepotul meu care mă trata ca pe un bancomat.

Într-o duminică, am încercat să vorbesc cu Vlad.

— Vlad, hai să stăm puțin de vorbă. Mi-e dor de tine… Nu vrei să mergem împreună la biserică sau să facem o plimbare prin parc?

A oftat și a dat ochii peste cap:

— Bunico, lasă-mă cu prostiile astea! Am treabă!

— Ce treabă ai? Poate pot să te ajut…

— Nu poți! Tu nu înțelegi nimic din viața mea!

Atunci am izbucnit în plâns. Nu m-am putut abține.

— Vlad, eu te iubesc! Am făcut tot ce am putut pentru tine! De ce mă tratezi așa?

El a rămas tăcut câteva secunde, apoi a ieșit din cameră fără un cuvânt.

Zilele au trecut greu. M-am simțit tot mai inutilă. Prietenele mele din bloc îmi spuneau că tinerii din ziua de azi sunt altfel, că nu mai știu ce e respectul sau recunoștința. Dar eu refuzam să cred că nepotul meu nu mă iubește.

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva:

— Da, stau cu baba până ia pensia, apoi văd eu… Dacă nu-mi dă bani luna viitoare, chiar mă mut la Radu!

Am simțit cum mi se oprește respirația. Am intrat în camera lui fără să bat la ușă.

— Asta crezi tu despre mine? Că sunt doar o sursă de bani?

S-a uitat la mine rușinat, dar nu a spus nimic.

— Vlad, eu sunt bunica ta! Te-am crescut cu dragoste și sacrificii! Nu meritam asta…

Am ieșit plângând din cameră. În noaptea aceea am scris o scrisoare Irinei. I-am spus totul: despre singurătate, despre lipsa de respect a lui Vlad, despre cum mă simt folosită și uitată.

Irina mi-a răspuns după câteva zile:

„Mamă, îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Sunt prinsă aici cu munca și ratele la bancă. Poate ar trebui să-l trimiți la mine pentru o vreme.”

Dar Vlad nu voia să plece. A spus că nu vrea să fie „sluga nemților”.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca doi străini sub același acoperiș. Eu găteam și făceam curat mecanic, el venea târziu acasă și îmi cerea bani fără niciun mulțumesc.

Într-o zi am leșinat în bucătărie. M-au găsit vecinii după câteva ore. Vlad era plecat cu prietenii. Când s-a întors acasă și a aflat ce s-a întâmplat, m-a privit pentru prima dată cu teamă.

— Bunico… îmi pare rău… N-am vrut…

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Poate era prea târziu pentru regrete.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare cât valorează dragostea unei bunici? Suntem doar portofele pentru copiii și nepoții noștri? Sau mai există undeva speranța că vom fi iubiți pentru ceea ce suntem?