Între două lumi: Povestea mea cu soacra care nu locuiește cu noi, dar e mereu prezentă

— Irina, ai pus sare în ciorbă? Mamei îi place mai puțin sărată, știi bine! vocea lui Radu răsună din bucătărie, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când găteam „pentru mama”, deși doamna Viorica nu era aici, ci la apartamentul ei din Drumul Taberei. Dar telefonul ei era mereu prezent, la fel ca și pretențiile.

Nu știu când am început să simt că trăiesc între două lumi: una în care încercam să fiu soție și mamă, și alta în care eram doar nora doamnei Viorica. Totul a început subtil, cu telefoane zilnice: „Ce faceți? Ce mâncați? Ai spălat bine hainele lui Radu? Ai grijă să nu răcească copilul!” La început mi s-a părut drăguț că îi pasă. Dar încet-încet, fiecare decizie din casa noastră trebuia validată de ea.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Maria, fetița noastră de patru ani, l-am găsit pe Radu în sufragerie, vorbind la telefon. Vocea lui era joasă, aproape șoptită.
— Da, mamă… Da, știu… O să-i spun Irinei… Da, mâine dimineață…

Când a închis, m-a privit vinovat.
— Ce s-a întâmplat?
— Mama zice că ar trebui să ducem Mariei un sirop de tuse de la ea. Cică ăsta de la farmacie nu e bun.

Am simțit cum îmi fierbe sângele. Nu era prima dată când deciziile mele ca mamă erau puse sub semnul întrebării. Dar Radu nu vedea nimic rău în asta. „E doar grijulie”, spunea mereu.

Într-o duminică, la masa de prânz, Viorica a venit în vizită. A inspectat casa cu ochi critici, a ridicat din sprâncene la fața de masă șifonată și a întrebat dacă am pus destul bicarbonat în prăjitură. Când Maria a vărsat puțină supă pe rochiță, Viorica a oftat teatral:
— Pe vremea mea, copiii nu făceau atâtea prostii la masă…

Radu a râs stânjenit. Eu am strâns buzele și am tăcut. Nu voiam scandal. Dar în seara aceea, după ce Viorica a plecat și Maria dormea, am izbucnit:
— Nu mai pot! Simt că nu mai e casa mea! Parcă trăim pentru mama ta!

Radu s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus ceva absurd.
— Exagerezi. Mama doar vrea să ne ajute.
— Nu mă ajută! Mă sufocă! Nu vezi că nu mai pot lua nicio decizie fără să o consultăm?

A urmat o ceartă lungă. Radu mi-a spus că sunt egoistă și că nu respect familia lui. Eu i-am spus că mă simt invizibilă în propria casă. În acea noapte am plâns pe ascuns, cu fața în pernă, ca să nu mă audă Maria.

Zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat. Viorica suna dimineața să întrebe dacă Maria a mâncat tot, la prânz să întrebe dacă am aerisit camera și seara să spună ce ar trebui să gătesc a doua zi. Radu răspundea mereu cu „Da, mamă”, iar eu mă simțeam tot mai mică.

Într-o zi, după o discuție tensionată cu Viorica despre faptul că nu i-am dat Mariei șosete groase (era aprilie!), am cedat. Am ieșit din casă fără să spun nimic și m-am plimbat ore întregi prin parc. M-am gândit la mama mea, care nu mă sunase niciodată să-mi spună cum să-mi cresc copilul sau ce să gătesc. M-am gândit la mine, la Irina cea veselă de altădată, care visa la o familie unită și armonioasă.

Când m-am întors acasă, Radu era supărat.
— Unde ai fost? Mama a sunat de trei ori!
— La plimbare. Aveam nevoie să respir.
— Nu poți pleca așa! Mama se îngrijorează!

Atunci am izbucnit:
— Dar tu? Tu te îngrijorezi pentru mine? Pentru noi?

A urmat o liniște apăsătoare. Pentru prima dată l-am văzut pe Radu nesigur.

În acea seară am decis să vorbesc cu Viorica. Am sunat-o eu.
— Doamnă Viorica, vreau să vă spun ceva… Știu că vreți binele nostru și al Mariei. Dar simt că uneori e prea mult pentru mine. Aș vrea să încercăm să ne găsim fiecare locul… Să mă lăsați și pe mine să fiu mamă și soție în felul meu.

A tăcut câteva secunde.
— Irina, eu doar încerc să vă ajut… Dar dacă asta simți… O să încerc să sun mai rar.

Nu știu dacă m-a crezut sau dacă s-a supărat. Dar ceva s-a schimbat. Telefoanele au devenit mai rare. Radu a fost mai atent cu mine. Maria a început să râdă mai mult.

Dar rana rămâne acolo. Încerc să-mi recapăt încrederea și locul în propria familie. Uneori mă întreb: oare cât trebuie să ne sacrificăm pentru liniștea celorlalți? Și unde tragem linia între grijă și control? Poate voi aveți răspunsul…