Am rămas singur cu fiul nostru – Povestea unui tată care a învățat să trăiască din nou

— Nu mai pot, Vlad. Nu mai pot! Nu mă mai regăsesc aici, nu mă mai regăsesc cu tine.
Cuvintele Emei au răsunat ca un ecou în bucătăria noastră mică, printre scutece, biberoane și vase nespălate. Era trecut de miezul nopții, iar David plângea în camera lui. Am rămas nemișcat, cu mâinile sprijinite pe masă, încercând să-mi adun gândurile.
— Ema, te rog… Nu acum. Nu-l lăsa pe David…
Ea și-a strâns geaca pe umeri, și-a luat geanta și a ieșit fără să se uite înapoi. Ușa s-a trântit încet, dar zgomotul acela mi-a sfâșiat sufletul.

Am rămas singur cu fiul meu de șapte luni. Nu știam nici măcar cum să-i încălzesc laptele fără să-l ard sau cum să-i schimb scutecul fără să-l fac să plângă și mai tare. În primele zile, am funcționat ca un robot: mă trezeam la fiecare două ore, îi dădeam să mănânce, îl legănam până adormea și apoi mă prăbușeam pe canapea, cu ochii în tavan.

Mama a venit a doua zi dimineață. A intrat fără să bată la ușă, cu o privire aspră și o sacoșă plină de mâncare.
— Vlad, ce s-a întâmplat? Unde e Ema?
— A plecat… Nu știu dacă se mai întoarce.
A oftat adânc și s-a apucat să spele vasele. Nici nu m-a privit în ochi.
— Trebuie să te descurci. Pentru copilul ăsta. Nu poți să cedezi acum.

Dar eu eram deja la pământ. În fiecare seară, după ce David adormea, mă uitam la poza noastră de la botez și mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea absent? Prea obosit? Prea puțin atent la nevoile Emei?

Zilele treceau greu. Vecina de la trei, doamna Stanciu, venea uneori să mă ajute cu copilul.
— Vlad, nu-i rușine să ceri ajutorul! Dar trebuie să te ridici. Copilul are nevoie de tine.
Odată am izbucnit:
— Dar eu cine are nevoie de mine? Cine mă ajută pe mine?
A zâmbit trist:
— O să vezi că o să găsești puterea asta în tine.

La serviciu am cerut concediu fără plată. Șeful meu, domnul Ionescu, m-a privit lung.
— Vlad, ești sigur că poți? Un bărbat singur cu un copil mic… Nu vrei să-l dai la creșă?
Am simțit cum mă înroșesc:
— Nu vreau să-l las pe mâna străinilor. E tot ce mi-a rămas.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. La început mă sunau să mă întrebe dacă ies la o bere sau la un meci. Le spuneam mereu „nu pot”, „am copilul”, „sunt obosit”. După câteva luni nu m-a mai sunat nimeni.

Singurătatea era apăsătoare. Seara, când David adormea pe pieptul meu, îi simțeam respirația caldă și-mi promiteam că n-o să-l las niciodată singur. Dar dimineața mă trezeam cu inima grea și cu teama că nu sunt suficient de bun pentru el.

Au trecut luni până când am început să ies cu David în parc. Mamele se uitau ciudat la mine – un bărbat tânăr cu un bebeluș în brațe. Unele șușoteau între ele:
— Uite-l pe ăsta… Oare unde-i mama copilului?
Altele mă priveau cu milă sau chiar cu suspiciune.

Într-o zi, o femeie pe care n-o cunoșteam s-a apropiat de mine:
— Ești tatăl lui David? Îl văd mereu doar cu tine…
Am dat din cap.
— Da… Mama lui a plecat.
A oftat și mi-a spus:
— Să nu-ți fie rușine niciodată că ești tată singur. Copilul tău o să-ți mulțumească într-o zi.

Încet-încet am început să mă obișnuiesc cu noua mea viață. Am învățat să gătesc piureuri de legume, să fac baie copilului fără să plângem amândoi și chiar să-i citesc povești înainte de culcare. Am descoperit că pot fi blând și răbdător, chiar dacă uneori simțeam că mă prăbușesc.

Dar cel mai greu era când David se îmbolnăvea. Într-o noapte a făcut febră mare și am fugit cu el la spital. Medicul de gardă m-a privit sceptic:
— Unde e mama copilului?
Am răspuns printre dinți:
— Nu are mamă. Are doar tată.

După câteva luni, Ema a sunat. Vocea ei era rece:
— Vlad… vreau să-l văd pe David.
Am simțit un nod în gât.
— Poți veni oricând vrei. E copilul tău.
A venit într-o duminică după-amiază. David nu a recunoscut-o și a început să plângă când l-a luat în brațe. Ema a izbucnit în lacrimi:
— Nu credeam că o să fie atât de greu…
Am privit-o fără ură, dar nici fără milă:
— Nici eu n-am crezut că o să pot duce totul singur.

Au urmat luni de negocieri și discuții tensionate despre custodie și vizite. Familia Emei m-a acuzat că i-am „îndepărtat” copilul, iar ai mei îmi spuneau mereu că trebuie „s-o iert”. Dar nimeni nu știa cât de greu era pentru mine fiecare zi fără sprijin real.

Astăzi, după aproape doi ani de când Ema a plecat, încă mai am momente când mă simt pierdut. Dar David râde din toată inima când îl iau în brațe și-mi spune „tati”, iar asta îmi dă putere să merg mai departe.

M-am întrebat de multe ori: oare câți tați ca mine există în România? Câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor sau să recunoaștem că ne este greu? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre singurătate și despre curajul de a fi părinte singur.