Singură în curte: Cum am supraviețuit singurătății și bârfelor într-un mic oraș de provincie

— Ai văzut-o iar pe Alina? Iese cu capul sus, de parcă n-ar avea nicio rușine!
Am tresărit când am auzit vocea stridentă a doamnei Viorica, vecina de la doi. Stăteam pe banca din fața blocului, încercând să-mi leg șireturile lui Rareș, băiețelul meu de șase ani, când am simțit cum privirile tuturor se opresc asupra mea. M-am ridicat brusc, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Rareș s-a uitat la mine mirat, dar nu a spus nimic.

Așa începe fiecare zi în micul nostru oraș din sudul Moldovei. Oamenii nu au altceva mai bun de făcut decât să vorbească despre alții. Iar eu, Alina, am devenit subiectul preferat de când am rămas singură cu copilul. Soțul meu, Marius, a plecat acum doi ani, lăsându-ne fără nicio explicație. Într-o seară ploioasă de martie, a spus că merge să cumpere pâine și nu s-a mai întors niciodată. De atunci, fiecare pas pe care îl fac e judecat, fiecare zâmbet e interpretat greșit.

Mama mea, Ileana, nu m-a iertat nici acum pentru „rușinea” pe care am adus-o familiei. — Nu puteai să fii și tu ca lumea? Toate fetele din generația ta sunt măritate, au bărbați acasă! Numai tu… Numai tu ai rămas singură! — îmi spunea aproape zilnic, cu vocea ei aspră și ochii plini de dezamăgire. Am încercat să-i explic că nu eu am ales să fiu părăsită, dar nu m-a ascultat niciodată. Pentru ea, vina era mereu a femeii.

Rareș e singurul motiv pentru care mă ridic dimineața din pat. Îl privesc cum se joacă singur în curtea blocului, în timp ce ceilalți copii îl ocolesc. — Nu te juca cu el, mama lui e o femeie ușoară! — am auzit-o pe doamna Stanca spunând fiicei sale într-o zi. Am simțit cum mi se strânge stomacul de furie și neputință. Ce vină are copilul meu pentru greșelile sau ghinioanele mele?

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Rareș, am ieșit pe balcon să iau aer. Luminile orașului mic pâlpâiau leneșe, iar liniștea era spartă doar de lătratul câinilor vagabonzi. Mi-am adus aminte de copilăria mea, când totul părea simplu și sigur. Atunci credeam că lumea e bună și că oamenii te ajută la nevoie. Acum știu că adevărata singurătate nu e atunci când nu ai pe nimeni lângă tine, ci când ești înconjurată de oameni care te judecă fără să te cunoască.

Într-o zi de sâmbătă, mama a venit la mine cu ochii roșii de plâns. — Alina, nu mai pot! Toată lumea râde de mine la biserică! Ce-ai de gând să faci? Nu poți să rămâi așa toată viața! Găsește-ți un bărbat, fă ceva! — Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Mamă, nu vreau să mă mărit doar ca să tacă lumea! Vreau să fiu fericită și să-l cresc pe Rareș cum pot eu mai bine! — Dar ea nu m-a ascultat. A plecat trântind ușa și nu mi-a mai vorbit o săptămână.

La serviciu nu e mai ușor. Lucrez ca vânzătoare la magazinul alimentar din colțul străzii. Colegele mă privesc cu milă sau cu superioritate. — Las’ că-ți găsim noi un bărbat! — glumește Mariana, dar știu că în spatele zâmbetului ei se ascunde disprețul. Șeful îmi dă mereu schimburile cele mai grele, parcă pentru a-mi aminti că sunt „altfel”.

Într-o după-amiază ploioasă, Rareș a venit acasă plângând. — Mami, de ce nu vrea nimeni să se joace cu mine? Spun că suntem săraci și că tata nu ne iubește… Am simțit cum mi se frânge inima. L-am strâns tare în brațe și i-am șoptit: — Nu-i asculta pe oameni, puiule! Noi doi suntem o familie și atât contează!

Au trecut luni întregi în care am trăit cu capul plecat, evitând privirile vecinilor și vorbele lor tăioase. Dar într-o zi am decis că nu mai pot trăi așa. Am început să merg cu Rareș la bibliotecă, la atelierele pentru copii. Acolo am cunoscut-o pe doamna Lidia, bibliotecara, care m-a privit fără prejudecăți. — Ești o mamă curajoasă! Să nu lași niciodată gura lumii să te doboare! — mi-a spus ea într-o zi.

Încet-încet, am început să mă simt din nou om. Am găsit câteva prietene care m-au acceptat așa cum sunt: Simona și Cristina, două mame singure ca mine. Ne întâlnim la cafea și râdem împreună de toate prostiile pe care le spun oamenii despre noi.

Mama încă nu mă acceptă pe deplin, dar văd că începe să-mi vorbească mai blând. Poate timpul va vindeca și rănile dintre noi.

Sunt încă zile în care mă simt singură și neînțeleasă. Dar când îl văd pe Rareș zâmbind și alergând fericit prin curte, știu că tot efortul meu nu a fost în zadar.

Oare cât timp va mai trece până când oamenii vor înceta să judece fără să cunoască adevărul? Și dacă nu vor înceta niciodată… oare voi avea mereu puterea să merg mai departe?