„Mama, ai uitat să ștergi praful!” – Viața mea ca soacră în România

— Maria, ai uitat să ștergi praful de pe raftul cu cărți!
Vocea Iuliei răsună ascuțit din sufragerie, iar eu, cu mâinile încă ude de la vasele din bucătărie, mă opresc o clipă și inspir adânc. Mă uit la ceas: e abia ora 8 dimineața. Mă gândesc că poate azi va fi altfel, dar știu deja răspunsul. De când m-am mutat cu ei, după ce soțul meu a murit, zilele mele se scurg între treburi casnice și priviri reci.

Fiul meu, Radu, e mereu la serviciu. Lucrează la o firmă de construcții, vine acasă târziu și obosit. Îl văd rar, iar când vine, abia apuc să-l întreb dacă a mâncat. Iulia, nora mea, e profesoară de engleză la liceu și are mereu ceva de corectat sau de pregătit. Dar pentru mine are timp doar să-mi spună ce nu am făcut bine.

— Maria, nu ai pus destulă sare în ciorbă. Și te rog să nu mai folosești prosoapele mele de bucătărie!

Îmi mușc buzele și nu spun nimic. Îmi amintesc cum era când Radu era mic și casa noastră era plină de râsete. Acum, fiecare zi e o luptă surdă pentru puțină liniște. Mă simt ca o umbră în propria viață.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat podeaua din hol, aud discuția lor din dormitor. Ușa e întredeschisă.

— Nu mai pot cu mama ta aici! Nu face nimic cum trebuie!
— Iulia, încearcă să ai răbdare… E totuși mama mea.
— Da, dar eu nu mai am viață! Parcă trăiesc cu o menajeră care nu știe să facă nimic!

Mă retrag încet în camera mea și simt cum mă apasă lacrimile. Îmi vine să plec, dar unde să mă duc? Casa asta e tot ce mi-a rămas.

A doua zi dimineață, încerc să fac totul perfect. Șterg fiecare colțișor, gătesc mâncarea preferată a Iuliei – sarmale cu smântână –, dar când se întoarce acasă, nici nu se uită la mine.

— Ai pus prea mult orez! Cine te-a învățat să faci sarmale așa?

Radu mă privește cu milă, dar nu spune nimic. În seara aceea, mă așez pe marginea patului și mă uit la poza cu soțul meu. „Ce-ai face tu dacă ai fi aici?” îi șoptesc în gând.

Într-o duminică, când Radu era acasă, am încercat să vorbesc cu el.

— Mamă, știu că nu-ți e ușor… Dar încearcă să nu-i răspunzi Iuliei. E stresată la serviciu.
— Radu, eu nu mai pot… Mă simt ca un musafir nepoftit în casa voastră.
— Nu e adevărat! Avem nevoie de tine aici.

Dar adevărul e că doar el are nevoie de mine. Pentru Iulia sunt o povară.

Într-o zi ploioasă de martie, am făcut greșeala să uit fierul de călcat în priză. Când Iulia a venit acasă și a văzut, a început să țipe:

— Vrei să dai foc la casă? Nu te gândești deloc? Poate ar fi mai bine să te întorci la tine acasă!

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Am plecat în camera mea și am început să-mi strâng lucrurile. Radu a venit după mine:

— Mamă, nu pleca! Te rog…
— Nu mai pot, Radu. Nu vreau să stric familia voastră.

Am stat toată noaptea pe gânduri. M-am uitat pe geam la ploaia care bătea în sticlă și m-am întrebat dacă familia chiar înseamnă sacrificiu fără sfârșit sau dacă uneori trebuie să te alegi pe tine.

A doua zi dimineață am plecat la sora mea din satul vecin. Am lăsat un bilet: „Vreau doar liniște. Să fiți fericiți.”

Au trecut câteva luni de atunci. Radu mă sună des și îmi spune că îi lipsesc mâncărurile mele și poveștile din copilărie. Iulia nu m-a căutat niciodată.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine sau rău plecând. Poate că familia nu e totul dacă te pierzi pe tine însuți în ea. Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine și nu au curajul să plece?

Poate că uneori trebuie să ne întrebăm: cât din noi suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea altora? Și cine are grijă de sufletul nostru când toți ceilalți sunt prea ocupați cu ale lor?