Casa din Strada Lalelelor

— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai putem amâna.

Vlad stătea în picioare, cu mâinile încrucișate, privindu-mă cu o hotărâre pe care nu i-o mai văzusem de când era copil și voia să plece singur la munte. În spatele lui, Irina, soția lui, se juca absent cu verigheta. Era clar că nu era ideea lui. Sau poate era? Poate că am subestimat cât de mult s-au schimbat lucrurile între noi de când s-a căsătorit.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? Am lăsat lingura jos și m-am uitat la el peste farfuria cu ciorbă de perișoare. Era marți seară, iar casa mirosea a leuștean și a pâine caldă. Mă gândeam că o să vorbim despre serviciu sau despre nepoțica mea, Ana. Dar nu.

— Mamă, uite… Am discutat cu Irina. Ne-am gândit că ar fi mai bine pentru toți dacă ai vinde casa asta. Tu ai putea să-ți iei un apartament mai mic, aproape de noi, iar cu restul banilor am putea să ne luăm și noi un apartament. Să nu mai stăm cu chirie.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Am simțit cum mi se strânge inima. Casa asta… casa asta nu era doar niște ziduri. Era locul unde l-am crescut pe Vlad după ce tatăl lui ne-a părăsit. Era locul unde mama mea a murit în brațele mele, unde am plâns și am râs, unde am pus fiecare leu deoparte ca să schimb acoperișul sau să repar soba.

— Și dacă nu vreau? am întrebat încet, încercând să-mi țin vocea fermă.

Irina a ridicat din umeri, fără să mă privească. Vlad s-a apropiat de mine.

— Mamă, gândește-te… E greu să întreții o casă așa mare singură. Și tu te plângi mereu că te dor genunchii când urci scările. Nu vrei să fii aproape de Ana? Să poți veni oricând la noi?

Nu era vorba despre genunchii mei. Era vorba despre rădăcini. Despre tot ce am construit aici, piatră cu piatră, an după an. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar nu voiam să le arăt slăbiciunea mea.

— Vlad, știi ce înseamnă casa asta pentru mine? Ai uitat cum stăteam iarna la gura sobei și citeam povești? Cum ai plantat tu cireșul din curte când aveai șapte ani?

— Știu, mamă… Dar trebuie să fim practici. Nu mai e ca înainte. Toți prietenii noștri au apartamente noi, moderne. Nu mai e vremea caselor bătrânești.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Poate că Vlad avea dreptate. Poate că țineam cu dinții de trecut pentru că nu aveam altceva la ce să mă agăț. Dar dacă vând casa… cine mai sunt eu?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins pereții, am deschis dulapul cu hainele mamei mele care încă păstrau mirosul ei de levănțică. Am ieșit în curte și am privit cireșul care abia înmugurise. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață, Vlad a venit singur la cafea.

— Mamă… Nu vreau să te supăr. Dar nici noi nu mai putem continua așa. Chiria ne omoară. Irina e însărcinată din nou și nu avem loc nici pentru Ana, nici pentru bebeluș.

— Și ce vrei să fac eu? Să-mi vând sufletul ca să vă fie vouă bine?

— Nu e vorba doar despre noi… E despre toți. Despre familie.

Familie… Cuvântul ăsta mă durea cel mai tare. Pentru cine am muncit toată viața dacă nu pentru el? Dar oare sacrificiul meu trebuie să fie fără sfârșit?

Seara am primit un telefon de la sora mea, Mariana.

— Tu ești nebună dacă vinzi casa! Ai uitat cum ne băgam sub masă când ploua afară și făceam corturi din pături? Casa asta e tot ce ne-a rămas din părinți!

— Mariana, Vlad are nevoie…

— Vlad are nevoie să învețe ce înseamnă rădăcinile! Să nu-și bată joc de ele!

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit prinsă între două lumi: una care trage spre trecut și una care mă împinge spre viitor.

Au urmat zile întregi de discuții aprinse. Irina a început să mă evite; când veneam la ei, găsea mereu motive să plece din cameră. Ana mă întreba de ce sunt tristă și dacă o să vin să stau aproape de ea.

Într-o duminică, Vlad a venit cu un agent imobiliar să vadă casa fără să mă anunțe. Am simțit că explodez.

— Cum ai putut să faci asta fără acordul meu?!

— Mamă, doar ne uităm la opțiuni…

— Opțiuni?! Casa asta nu e o opțiune! E viața mea!

Am izbucnit în plâns în fața tuturor. Agentul s-a scuzat și a plecat rușinat.

După acea zi, Vlad n-a mai venit o vreme pe la mine. Irina mi-a trimis un mesaj sec: „Sperăm că vei lua decizia corectă pentru toți.”

Am început să mă simt tot mai singură în casa mea mare și goală. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad are dreptate: poate că mă agăț inutil de niște ziduri reci și niște amintiri care nu-mi țin de cald noaptea.

Într-o seară ploioasă, Ana a venit la mine cu un desen: „Bunica și cireșul”. M-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche:

— Să nu vinzi niciodată casa asta, bunico! Aici e magia noastră.

Am plâns din nou, dar de data asta lacrimile erau altfel: erau lacrimi de recunoștință că cineva încă vede magia pe care eu o simt aici.

Nu știu ce voi face mâine sau peste o lună. Poate că va trebui să renunț la casă pentru binele lor. Sau poate că voi găsi o cale să păstrăm rădăcinile vii fără să sacrificăm viitorul copiilor noștri.

Dar mă întreb: oare cât valorează o casă când sufletul tău e zidit în ea? Și cât poți sacrifica din tine pentru fericirea celor pe care îi iubești?