Pe scara blocului, cu doi copii și o valiză: povestea unei nopți fără sfârșit

— Nu mai pot, nu mai pot! Am șoptit printre dinți, încercând să-mi țin lacrimile în frâu, în timp ce băteam cu pumnii în ușa Irinei. Era trecut de miezul nopții, iar copiii mei, Ana și Vlad, tremurau lângă mine, strânși unul în altul ca două vrăbiuțe speriate. Din spatele ușii se auzea vocea lui Radu, soțul Irinei: „Nu deschide, Irina! Nu ne băgăm în problemele altora!”

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Irina era singura mea prietenă adevărată, cea care știa totul despre coșmarul pe care îl trăiam cu Sorin, soțul meu. Îmi promisese că dacă vreodată voi avea nevoie, va fi acolo pentru mine. Dar acum, când aveam nevoie de ea mai mult ca oricând, ușa a rămas închisă. Am auzit-o plângând dincolo de lemnul rece, dar nu a avut curajul să-l înfrunte pe Radu.

— Mami, mi-e frig… a murmurat Ana, strângându-mă de mână.

— Și mie mi-e foame… a adăugat Vlad cu vocea stinsă.

Am coborât pe treptele reci ale blocului și m-am așezat lângă ei. Mi-am scos geaca și i-am acoperit pe amândoi. În jur era liniște, doar zgomotul slab al liftului care urca și cobora la ore târzii. M-am uitat la telefon: 2:13. Niciun mesaj nou. Nicio speranță.

Totul începuse cu luni în urmă, când Sorin a început să vină acasă tot mai nervos. La început erau doar țipete, apoi au urmat palmele peste masă, ușile trântite și privirile care mă făceau să mă simt mică și vinovată pentru orice. Într-o seară, când Vlad a vărsat supa pe covor, Sorin a ridicat mâna la el. Atunci am știut că nu mai pot rămâne.

Am strâns câteva haine într-o valiză veche și am fugit când el a adormit buimac de băutură. Am alergat pe străzi pustii, cu copiii de mână, fără să știu unde mă duc. Singura mea speranță era Irina.

Pe scara blocului ei, timpul părea că s-a oprit. M-am gândit să sun la poliție, dar mi-era teamă că vor spune că e doar o ceartă conjugală și mă vor trimite înapoi acasă. Știam povești despre femei care au cerut ajutor și au fost ignorate.

— Hai să încercăm la tanti Maria! a zis Ana brusc. Tanti Maria era vecina noastră de la trei, o bătrână care ne aducea mereu prăjituri de Crăciun.

— E prea târziu… nu vreau să deranjez pe nimeni… am murmurat eu.

Dar copiii insistau. Am pornit spre blocul nostru vechi, cu inima cât un purice. Pe drum am simțit cum fiecare pas mă apasă tot mai tare. Dacă Sorin se trezește? Dacă ne vede?

Am ajuns la ușa Mariei și am bătut încet. După câteva minute s-a deschis ușa și chipul ei blând a apărut în prag.

— Doamne ferește! Ce s-a întâmplat? Intrați repede!

Ne-a primit fără să întrebe prea mult. Ne-a dat ceai cald și ne-a lăsat să dormim pe canapeaua din sufragerie. Copiii au adormit aproape instantaneu, dar eu am rămas trează toată noaptea, ascultând fiecare zgomot de pe scară.

Dimineața devreme, Maria mi-a pus mâna pe umăr:

— Draga mea, nu poți să te întorci la el. Trebuie să mergi la poliție sau la un centru pentru femei abuzate. Nu e rușine să ceri ajutor.

Am plâns mult atunci. Nu pentru că nu știam ce trebuie să fac, ci pentru că nu aveam curajul să recunosc cât de singură mă simțeam. Familia mea din provincie nu știa nimic; mama era bolnavă și nu voiam să-i dau motive de îngrijorare. Prietenii mei s-au evaporat rând pe rând când au aflat cât de complicată e situația mea.

În zilele următoare am mers la poliție cu Maria alături de mine. Am dat declarații, am primit un ordin de protecție provizoriu și am fost îndrumată către un centru unde puteam sta cu copiii câteva săptămâni.

Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Loredana, care fugise cu trei copii dintr-un sat din Buzău; Mihaela, care lucra la supermarket și își ascundea vânătăile sub machiaj; Elena, care nu mai avea pe nimeni în lume decât pe fiica ei de cinci ani.

În fiecare seară stăteam împreună și povesteam. Uneori râdeam amar de cât de „proaste” ne simțeam că am răbdat atâta timp. Alteori plângeam una pe umărul celeilalte. Copiii se jucau împreună și începeau încet-încet să uite frica.

Irina m-a sunat după câteva zile:

— Iartă-mă… n-am avut curaj să-l contrazic pe Radu… Mi-e rușine… Dar dacă ai nevoie de bani sau de haine pentru copii…

N-am putut să-i răspund decât cu un oftat lung. Prietenia noastră nu mai era ce fusese odată.

Au trecut luni de atunci. Am găsit un loc de muncă la o brutărie mică din cartier și am reușit să închiriez o garsonieră modestă. Ana merge la școală cu zâmbetul pe buze, iar Vlad a început să deseneze din nou case cu soare mare pe cer.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine fugind sau dacă ar fi trebuit să mai rabd „pentru copii”. Dar apoi îi văd cum dorm liniștiți noaptea și știu că am ales corect.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: câte femei ca mine stau încă pe scara blocului cu doi copii și o valiză? Câte dintre noi găsim ușa deschisă? Și câți oameni ar avea curajul să ne ajute cu adevărat?