Mama m-a trădat și a lăsat totul fratelui meu: Povestea unei iubiri sfâșiate de moștenire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în mână testamentul mamei. Hârtia aceea albă, cu semnătura ei la final, era mai grea decât orice piatră pe care am purtat-o vreodată pe suflet. În sufrageria mică din apartamentul nostru din Pitești, aerul era dens, încărcat de resentimente și tăceri nespuse.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui reci, de parcă nu eram sora lui, ci un străin care-i invadase teritoriul. — Nu e vina mea că mama a decis așa. Poate dacă ai fi fost mai aproape de ea în ultimii ani…

M-am prăbușit pe canapea, simțind cum lumea mi se prăbușește sub picioare. Cum să-i explic că am plecat la București pentru un job mai bun, să pot trimite bani acasă? Că fiecare vizită acasă era o luptă cu timpul și cu oboseala? Dar mama nu mi-a spus niciodată că are de gând să lase totul fratelui meu: apartamentul, terenul de la țară, chiar și colecția ei de bijuterii vechi.

Am crescut împreună, Vlad și cu mine. Ne jucam printre blocuri, ne certam pe telecomandă și ne împărțeam ultima felie de cozonac la Crăciun. Dar după ce tata a murit, Vlad a rămas acasă cu mama. Eu am fugit de sărăcie și de amintiri, crezând că dacă muncesc destul, pot schimba ceva pentru toți trei.

Ultima dată când am vorbit cu mama la telefon, vocea ei era slabă. — Să nu uiți să vii acasă de Paște, Irina. Mi-e dor de tine. Am promis că vin, dar n-am mai apucat. A murit cu o săptămână înainte să ajung.

După înmormântare, Vlad a început să se poarte ciudat. Nu mă mai suna, nu-mi răspundea la mesaje. Când am venit să strâng lucrurile mamei, am găsit testamentul pe masa din sufragerie. Scris de mână, cu literele ei tremurate: „Las totul fiului meu Vlad, care mi-a fost sprijin și alinare.”

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns ca un copil. Vecina de la trei, tanti Maria, m-a văzut și a venit să mă îmbrățișeze. — Nu te necăji, mamă. Știu eu cât ai muncit tu pentru casa asta. Dar uneori părinții fac greșeli…

În zilele următoare, Vlad a început să mă grăbească să-mi iau lucrurile. — Trebuie să renovez, Irina. Am planuri mari cu apartamentul. Parcă nici nu-i păsa că aici ne-am petrecut copilăria.

Am încercat să vorbesc cu el:
— Vlad, nu vreau nimic material. Dar vreau să știu de ce mama a făcut asta.
El a ridicat din umeri:
— Poate pentru că eu am rămas aici când tu ai fugit la București.
— Am fugit ca să vă ajut! am izbucnit.
— Ai fugit ca să scapi de noi!

Cuvintele lui au tăiat mai adânc decât orice pierdere materială. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Oare chiar așa mă vedeau? O fiică nerecunoscătoare?

Prietenii mei din București mi-au spus să-l dau în judecată pe Vlad. Să contest testamentul. Dar nu puteam. Nu voiam să transform totul într-o bătălie legală care să ne distrugă definitiv familia.

Într-o seară, am găsit o scrisoare veche de la mama, ascunsă între paginile unei cărți de poezii:
„Irina mea dragă,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Să nu mă judeci prea aspru pentru alegerile mele. L-am lăsat pe Vlad aici pentru că el nu știe să fie singur. Tu ești puternică, tu te vei descurca oriunde ai fi. Te iubesc la fel de mult ca pe el.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Poate că mama nu m-a trădat cu adevărat. Poate că a făcut ce a crezut ea că e mai bine pentru noi.

Dar rana rămâne. Vlad nu vrea să mai audă de mine. A vândut apartamentul și s-a mutat la țară. Eu am rămas cu un gol imens și cu întrebarea dacă familia chiar înseamnă doar sânge sau ceva mai mult.

Uneori mă întreb dacă ar fi trebuit să lupt pentru dreptatea mea sau dacă e mai bine să las trecutul în urmă și să-mi construiesc propria familie, fără umbrele trecutului.

Oare câți dintre voi ați trecut printr-o astfel de trădare? Ce ați fi făcut în locul meu?