Lacrimi pe ecran: Când propriul copil te uită

— Mamă, ai putea să-mi pui niște bani pe card? Mâine trebuie să plătesc chiria și nu-mi ajung.

Vocea Irinei răsună în difuzorul telefonului, tăioasă, grăbită, fără urmă de căldură. Mă uit la ceas — e aproape miezul nopții. Mă ridic din pat, cu inima strânsă, și mă duc la birou să caut cardul. Nici nu apuc să întreb ce mai face, că deja aud tonul de închidere. Rămân cu telefonul în mână și cu un gol în suflet, ca de fiecare dată.

Nu știu când s-a rupt firul dintre noi. Când era mică, Irina nu voia să doarmă decât cu capul pe pieptul meu. Îi citeam povești, îi făceam codițe, îi ascultam toate secretele. Eram confidenta ei, prietena ei cea mai bună. Acum, la 24 de ani, pare că nu mai are nevoie de mine decât ca să-i rezolv problemele. Parcă aș fi un bancomat cu voce de mamă.

Soțul meu, Viorel, mă privește uneori cu milă. — Las-o, Maria, așa sunt tinerii acum. Au alte griji. Nu te mai consuma atâta.

Dar cum să nu mă consum? Cum să nu mă doară când văd poze cu ea pe Facebook, la terasă cu prietenii, râzând cu gura până la urechi, iar mie nu-mi răspunde la mesaje cu zilele? Cum să nu mă simt inutilă când singurele conversații sunt despre bani sau facturi?

Într-o seară, după ce îi transferasem iar bani, am prins curaj și am sunat-o eu.

— Irina, ai două minute să vorbim?
— Mamă, sunt obosită. Am avut o zi grea la muncă. Spune repede.
— Voiam doar să te întreb dacă ești bine… dacă ai mâncat ceva cald azi…
— Mamă, nu sunt copil! Nu trebuie să mă întrebi mereu asta. Am treabă. Te sun eu mâine.

N-a mai sunat. M-am dus la bucătărie și am plâns în șoaptă, să nu mă audă Viorel. M-am întrebat dacă am fost prea sufocantă sau poate prea permisivă. Dacă am greșit undeva pe drum.

Am început să-mi umplu timpul cu lucruri mărunte: grădinărit, croșetat, voluntariat la biserică. Dar nimic nu umple golul lăsat de lipsa Irinei. Vecina mea, doamna Stanciu, îmi spune mereu:

— Să vezi tu când o să aibă copii! Atunci o să-și aducă aminte de tine!

Dar dacă nu va avea copii? Sau dacă nici atunci nu va simți nevoia să mă caute?

Într-o duminică, am decis să merg la București, unde locuiește Irina. Am sunat-o din gară:

— Irina, sunt în oraș. Ai vrea să ne vedem la o cafea?
— Mamă… azi chiar nu pot. Am planuri cu Andreea și băieții. Data viitoare, promit!

Am închis telefonul și am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am plimbat singură prin Herăstrău, privind familiile care râdeau împreună pe iarbă. Mi-am amintit cum alergam cu Irina printre frunze toamna și cum îi promiteam că mereu voi fi acolo pentru ea.

Seara m-am întors acasă fără să-i spun lui Viorel că nici măcar nu ne-am văzut. El m-a privit lung:

— Maria, trebuie să accepți că a crescut. Are viața ei.

Dar cum să accepți că ești uitată de propriul copil?

Într-o zi, am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru bani.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „ce mai faci”. Am răspuns cu un simplu „Cu drag”, dar în sufletul meu era furtună.

Am început să mă uit la poze vechi: Irina la serbare, Irina la mare, Irina cu primul ei buchet de flori de la școală. În fiecare poză zâmbea larg către mine. Unde s-a dus copilul acela? Ce s-a întâmplat între noi?

Am încercat să vorbesc cu alte mame din sat. Unele mi-au spus că și ele trec prin asta: copiii plecați la oraș uită de părinți. Altele mi-au spus că poate am greșit lăsând-o prea liberă sau prea răsfățată.

Într-o seară, Viorel a venit acasă supărat:

— Am auzit că Irina a fost promovată la serviciu și noi nici măcar nu știm! A aflat Vasile de la frate-su care lucrează acolo… Ce fel de familie mai suntem?

Atunci am simțit că nu mai pot tăcea. I-am scris Irinei un mesaj lung:

„Irina, mi-e dor de tine. Mi-e dor să vorbim ca altădată, să râdem împreună sau măcar să știu ce se întâmplă în viața ta. Nu vreau doar să-ți trimit bani sau să fiu o voce pe care o auzi când ai nevoie de ceva. Sunt mama ta și te iubesc oricum, dar tare mi-aș dori să fim din nou aproape.”

A trecut o zi fără răspuns. Apoi încă una. În a treia zi, mi-a scris:

„Mamă, îmi pare rău dacă te-am rănit. Nu-mi dau seama când a trecut timpul și cât m-am schimbat. Am multe pe cap și uneori uit să sun sau să spun ce simt. Nu vreau să te pierd.”

Am plâns citind mesajul ei. Poate că nu va fi niciodată ca înainte, dar poate există speranță pentru ceva nou între noi.

M-am întrebat apoi: oare câte mame trăiesc aceeași durere? Oare copiii noștri realizează cât ne dor lipsa lor? Sau poate și ei suferă în tăcere? Dacă ați trecut prin asta sau aveți un gând pentru mine, vă rog… spuneți-mi: unde se rupe firul dintre părinți și copii și cum îl putem reînnoda?