Testul de paternitate: Când adevărul sfâșie o familie

— De ce nu semăn deloc cu tine, tata? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce furculița mi-a căzut din mână, făcând un zgomot sec pe fața de masă. Toți au încremenit. Mama a lăsat polonicul în supă, iar fratele meu, Vlad, s-a uitat la mine ca și cum tocmai aș fi spart o oglindă veche. Tata, Ion, s-a uitat lung la mine, cu ochii aceia verzi pe care nu-i regăseam nici la el, nici la mama.

Nu știu ce m-a apucat să întreb asta tocmai atunci, la masa de duminică, când toată familia era adunată. Poate era doar curiozitatea care mă rodea de ani de zile, poate era faptul că mereu am simțit că nu mă potrivesc cu ceilalți. Sau poate era doar dorința de a rupe tăcerea care plutea între noi ca o ceață groasă.

— Ce prostii vorbești, Ana? a izbucnit mama, încercând să râdă, dar râsul ei suna fals, ca un clopot spart.

— Nu e nicio prostie! am continuat eu, simțind cum mi se strânge stomacul. Toată lumea spune că semăn cu bunica din partea ta, dar nici măcar nu am aceeași culoare la ochi. Și… și mereu am simțit că nu sunt ca voi.

Tata s-a ridicat brusc de la masă. — Ajunge! Nu mai vreau să aud asemenea lucruri în casa mea!

Am văzut cum mâinile mamei tremurau ușor. Vlad s-a ridicat și el, încercând să mă tragă deoparte. — Ana, lasă prostiile astea. Ce vrei să dovedești?

Dar nu m-am putut opri. Era ca și cum un dig s-ar fi spart în mine și toate întrebările pe care le-am ținut ani de zile au început să curgă afară.

— Vreau doar să știu adevărul! am strigat. Atât!

Seara aceea a trecut într-o tăcere apăsătoare. Tata a plecat la prieteni și nu s-a mai întors decât târziu în noapte. Mama a plâns în bucătărie, iar Vlad m-a privit cu ură.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe mama stând la masă cu ochii umflați de plâns.

— Ana, te rog… Nu mai deschide subiectul ăsta. Ne faci rău tuturor.

— Dar dacă nu e tata adevăratul meu tată? am întrebat încet.

Mama a izbucnit în lacrimi și a fugit în dormitor. Am rămas singură cu gândurile mele. În acea zi am decis să fac testul de paternitate. Am strâns bani din bursa mea și am comandat kitul online. Am luat probele pe ascuns și le-am trimis la laborator.

Au trecut două săptămâni în care casa noastră s-a transformat într-un câmp minat. Tata nu-mi mai vorbea deloc, mama era tot timpul nervoasă, iar Vlad mă ignora complet.

Când au venit rezultatele, inima mi-a bătut atât de tare încât credeam că o să leșin. Scria negru pe alb: „Probabilitatea de paternitate: 0%.” Am simțit cum tot universul meu se prăbușește.

Am pus plicul pe masă și i-am chemat pe toți în sufragerie.

— Vreau să vedeți ceva, am spus cu voce stinsă.

Tata a luat plicul și l-a citit fără să clipească. Mama a început să plângă isteric.

— Ion… te rog… nu e ceea ce crezi…

Tata s-a ridicat și a început să țipe:

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Și tu, Ana… tu ai distrus tot!

M-am uitat la el neputincioasă. — Eu doar am vrut să știu cine sunt…

Vlad s-a ridicat și el:

— Nu-ți mai recunosc drept sora mea! Ai distrus familia asta!

În zilele care au urmat, tata a plecat de acasă. Mama nu mai ieșea din cameră decât ca să plângă sau să mă certe. Vlad nu-mi mai vorbea deloc. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Am încercat să vorbesc cu mama despre trecutul ei, dar tot ce am primit au fost lacrimi și reproșuri:

— N-ai avut niciodată dreptul să faci asta! Ai distrus tot ce am construit!

Dar eu nu puteam trăi cu minciuna. Am început să caut răspunsuri despre cine ar putea fi tatăl meu biologic. Am găsit un nume vechi într-un jurnal al mamei: Mircea Popescu. Am reușit să-l găsesc pe Facebook și i-am scris un mesaj timid.

După câteva zile mi-a răspuns:

„Ana, dacă ești cine cred eu că ești… vreau să ne vedem.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din oraș. Era un bărbat trecut de 50 de ani, cu ochii verzi ca ai mei.

— Ana… n-am știut niciodată sigur dacă ești fiica mea. Mama ta nu mi-a spus nimic clar…

Am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete. Am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege.

Între timp, familia mea adoptivă se destrăma sub greutatea adevărului. Tata nu mai voia să audă de mine sau de mama. Vlad s-a mutat la prietena lui și nu mi-a mai răspuns la mesaje.

M-am întrebat de multe ori dacă am făcut bine că am căutat adevărul. Poate ar fi fost mai bine să rămân în minciună, dar nu puteam trăi cu sentimentul că nu știu cine sunt.

Acum stau singură în camera mea și mă gândesc: Oare merită adevărul orice preț? Poate fi iertată trădarea când vine din dorința de a cunoaște cine ești cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?