Noaptea în care mi-am dat afară fiul și nora: Povara unei mame între dragoste și demnitate

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să vă suport lipsa de respect! — vocea mea a răsunat spartă, ca un geam crăpat, în sufrageria luminată doar de becul palid. Vlad s-a ridicat brusc de pe canapea, cu ochii lui negri, obosiți, dar încăpățânați, fixându-mă ca pe un dușman. Irina, nora mea, s-a strâns la pieptul lui, cu brațele încrucișate, de parcă ar fi vrut să se apere de mine.

— Mamă, iar începi? Nu vezi că exagerezi? — a spus el, încercând să-și stăpânească furia, dar vocea îi tremura.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima ceartă, dar știam că va fi ultima. De șase luni, de când Vlad și Irina s-au mutat la mine, apartamentul meu din Drumul Taberei s-a transformat într-un câmp de bătălie. La început am crezut că e doar perioada de acomodare. Dar certurile au devenit tot mai dese, reproșurile mai tăioase, iar eu — invizibilă în propria casă.

Irina nu mă suporta. O simțeam din fiecare privire aruncată peste umăr, din fiecare ușă trântită. Îi deranja tot: cum gătesc, cum pun masa, cum vorbesc la telefon cu prietenele mele. Vlad, băiatul meu, cândva blând și atent, se schimbase. Era mereu nervos, absent, iar când încercam să vorbim, îmi răspundea sec sau mă ignora.

Într-o seară, după ce am venit de la muncă — încă mai lucrez la 58 de ani, la supermarketul din cartier — am găsit bucătăria vraiște. Resturi de mâncare pe masă, vase murdare în chiuvetă, iar pe frigider un bilet: „Nu ne aștepta la cină.” Am simțit cum mă sufoc. Am început să plâng în tăcere, cu capul pe masă. M-am întrebat: când am devenit o servitoare în propria casă?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu Vlad. — Vlad, nu mai pot așa. Vă rog, ajutați-mă și voi cu treburile. — Dar el a ridicat din umeri: — Mamă, suntem obosiți. Și noi muncim. — Irina a râs ironic: — Dacă nu-ți convine, spune-ne direct să plecăm.

Atunci am tăcut. Dar în mine s-a aprins o scânteie. Seară după seară, m-am simțit tot mai străină. Prietenele mele îmi spuneau: „Nu-i lăsa să te calce în picioare!” Dar cum să-mi dau afară propriul copil?

A venit și ziua aceea. Vlad a venit acasă beat. Irina țipa la telefon cu mama ei. Au început să se certe între ei, apoi cu mine. — Ești o babă nebună! — mi-a aruncat Irina. Vlad nu a zis nimic. A tăcut și a plecat în dormitor.

Atunci am știut. Am intrat în camera lor, cu inima bătându-mi nebunește. — Vreau să plecați. Mâine dimineață. Îmi pare rău, dar nu mai pot. — Vlad s-a uitat la mine ca la o străină. — Chiar vrei să ne dai afară? — Da, Vlad. Nu mai pot trăi așa.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe hol, cu cheile în mână, ascultând cum împachetează grăbiți. Dimineața, au ieșit fără să mă privească. Vlad a trântit ușa. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lor în urechi.

Au trecut trei luni de atunci. Nu mi-au mai dat niciun semn. Prietenele mă sună să mă întrebe dacă sunt bine. Uneori plâng de dorul lui Vlad, alteori mă simt ușurată. Am început să merg la biserică, să mă rog pentru el. Seara, stau pe balcon și mă uit la blocurile gri din jur, întrebându-mă dacă am făcut bine.

Într-o zi, l-am văzut pe Vlad la supermarket. Era slab, tras la față. A trecut pe lângă mine fără să mă salute. Am simțit că mi se rupe sufletul. Am vrut să-l strig, dar m-am oprit. Poate că are nevoie de timp. Poate că și el suferă.

Mă gândesc mereu la acea noapte. Dacă aș fi avut mai multă răbdare? Dacă aș fi încercat să vorbesc altfel cu Irina? Dar apoi îmi amintesc cât de jos ajunsesem. Cât de mult mă pierdusem pe mine însămi.

Oare câte mame din România trăiesc drama asta? Oare câți copii uită că părinții lor sunt tot oameni? Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu că uneori trebuie să alegi între dragostea pentru copil și respectul pentru tine însuți.

Acum, când sting lumina și rămân singură cu gândurile mele, mă întreb: Oare am pierdut un fiu sau m-am regăsit pe mine? Ce ați fi făcut voi în locul meu?