Îmi pierd fiica: Povestea unei mame care nu mai recunoaște copilul crescut cu atâta dragoste

— Irina, te rog, răspunde-mi la telefon! Am nevoie doar să știu că ești bine, atât… vocea mea răsună în bucătăria goală, spartă doar de ecoul propriilor mele temeri. De două săptămâni, fiica mea nu mi-a mai răspuns la niciun mesaj. Nici măcar la cel în care îi spuneam că am visat-o plângând.

Nu am fost niciodată o mamă perfectă, dar am încercat să fiu acolo pentru ea, să o ascult, să o sprijin. Irina era sufletul meu, fetița care venea acasă cu genunchii juliți și ochii plini de povești. Acum, după ce s-a măritat cu Radu, parcă s-a stins ceva în ea. Nu mai vine la noi duminica, nu mai râde la glumele tatălui ei, nu mai povestește nimic. Când o sun, răspunde scurt, cu voce stinsă: „Nu pot vorbi acum, mama. Sunt ocupată.”

Într-o seară, am încercat să o vizitez pe neașteptate. Am bătut la ușa apartamentului lor din cartierul Militari, cu o pungă de gogoși calde, sperând să-i văd zâmbetul de altădată. Radu mi-a deschis ușa și m-a privit rece, ca pe un intrus. „Irina doarme. Nu e bine să o deranjați.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am lăsat punga pe hol și am plecat fără să apuc să-i spun măcar „te iubesc”.

În acea noapte nu am putut dormi. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt problema. Poate am fost prea protectoare, poate am greșit undeva. Dar Irina nu a fost niciodată genul care să se lase influențată ușor. Totuși, de când e cu Radu, parcă nu mai are voie să fie ea însăși. Prietenele ei mi-au spus că nu mai răspunde nici lor la mesaje, că nu mai iese nicăieri fără el. Uneori, când reușesc să vorbesc cu ea, aud în fundal vocea lui Radu: „Hai, termină mai repede!”

— Mamă, nu e nimic, doar sunt obosită… mă asigură ea într-o zi, dar vocea îi tremură.

— Irina, dacă ai nevoie de mine, știi că sunt aici, da? Oricând.

— Știu… dar nu e nevoie. Chiar trebuie să închid acum.

Apoi liniște. O liniște apăsătoare care mă sufocă. Soțul meu, Viorel, încearcă să mă liniștească:

— Las-o, Mădălina, poate are nevoie de timp. E viața ei acum.

Dar cum să lași un copil să se piardă sub ochii tăi? Cum să accepți că cineva pe care l-ai crescut cu atâta dragoste se îndepărtează fără să poți face nimic?

Într-o zi, primesc un mesaj scurt: „Mamă, nu pot veni de Paște. Radu nu vrea să plecăm nicăieri.” Mă prăbușesc pe scaun și plâng în hohote. Îmi amintesc cum Irina făcea cozonaci cu mine și râdea când se umplea de făină. Acum, nici măcar de sărbători nu ne mai vedem.

Încep să mă gândesc la toate semnele pe care le-am ignorat. La felul în care Radu o corecta mereu în public, la privirile lui tăioase când Irina spunea ceva ce nu-i convenea. La faptul că ea a renunțat la jobul pe care îl iubea pentru că „nu se potrivea cu programul lui”. La prietenele pe care le-a pierdut una câte una. La zâmbetul ei care a dispărut încet-încet.

Într-o seară, primesc un telefon de la vecina lor, doamna Stanciu:

— Doamnă Mădălina, nu vreau să vă sperii, dar am auzit țipete la ei în casă. Irina plângea… poate ar trebui să veniți.

Mă îmbrac în grabă și alerg spre apartamentul lor. Bătăile inimii îmi răsună în urechi. Când ajung, ușa e încuiată. Bat disperată:

— Irina! Deschide! Sunt mama!

După câteva minute care mi se par o eternitate, ușa se deschide încet. Irina are ochii roșii și fața umflată de plâns.

— Mamă… te rog, nu fă scandal. Nu e nimic grav.

— Irina, ce ți-a făcut? Spune-mi!

— Nu pot… Nu vreau să vorbesc despre asta. Te rog, pleacă.

Radu apare în spatele ei și mă privește cu un zâmbet fals:

— Totul e în regulă. Irina e doar obosită.

Simt cum mă sufoc de furie și neputință. Îmi vine să țip, să-l iau la bătaie, să-mi smulg copilul din brațele lui. Dar Irina mă privește rugător și înțeleg că nu pot face nimic dacă ea nu vrea să vorbească.

În zilele următoare încerc să găsesc soluții. Vorbesc cu o prietenă psiholog care îmi spune că uneori victimele violenței psihologice nu realizează cât de gravă e situația lor. Că trebuie să am răbdare și să-i arăt Irinei că sunt acolo pentru ea, fără să o presez.

Dar cum să ai răbdare când fiecare zi fără ea e ca o rană deschisă? Cum să nu te simți vinovat când vezi că fiica ta se stinge încet sub ochii tăi?

Într-o dimineață primesc un mesaj de la Irina: „Mamă, pot veni la tine azi?” Inima îmi sare din piept. O aștept cu sufletul la gură. Când intră pe ușă, o strâng în brațe și simt cât e de fragilă.

— Mamă… nu mai pot. Am nevoie de ajutorul tău.

Plângem amândouă în bucătărie, ca două copile rătăcite. Îi promit că orice ar fi, nu o voi lăsa singură.

Acum Irina locuiește din nou cu noi. Merge la terapie și încet-încet începe să-și recapete zâmbetul. Dar rana rămâne. Și întrebarea care mă macină zi și noapte: oare câte mame își pierd copiii fără să știe? Și câte dintre ele au curajul să lupte pentru a-i aduce înapoi?

Poate că dragostea de mamă nu vindecă totul, dar e singura care nu renunță niciodată. Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți copilul? Cum ați reacționa dacă ați vedea că cineva drag se stinge încet sub ochii voștri?