Între dorința de siguranță și capcana compromisului: Povestea mea

— Ivett, dacă vrei ca apartamentul să fie pe numele fetiței, trebuie să-mi dai toate economiile voastre. Altfel, nu pot să vă ajut, a spus soacra mea, Lidia, cu vocea ei tăioasă, în timp ce își aranja eșarfa la gât. Stăteam la masa din bucătăria ei, cu mâinile strânse în poală, simțind cum inima îmi bate nebunește. Pe geam, ploaia bătea ritmic, ca un ceas care mă presa să iau o decizie imposibilă.

Nu era prima dată când Lidia încerca să ne controleze viața, dar de data asta era altfel. Era vorba de viitorul fiicei mele, Mara, de siguranța ei. Soțul meu, Radu, stătea lângă mine, cu privirea în pământ, incapabil să spună ceva. Știam că și el e prins între loialitatea față de mama lui și promisiunea făcută mie, că vom avea, în sfârșit, un loc doar al nostru.

— Lidia, nu putem să-ți dăm tot ce avem. Sunt banii noștri de-o viață, am spus încet, dar vocea mi s-a frânt la jumătate. M-am uitat la Mara, care desena la măsuța din colț, neatinsă de furtuna din jurul ei.

— Atunci nu vă pot ajuta. Eu am făcut destule pentru voi, a răspuns Lidia, ridicându-se brusc. — Gândește-te bine, Ivett. Nu vreau să-mi reproșezi mai târziu că n-am făcut tot ce am putut pentru nepoata mea.

Am plecat acasă cu un nod în gât. În tramvai, Radu a tăcut tot drumul. Eu mă uitam la Mara, la obrajii ei roz și la ochii plini de viață. Cum puteam să risc să rămânem fără nimic? Dar cum puteam să-i dau Lidiei toată puterea asupra noastră?

Seara, după ce Mara a adormit, am început să mă cert cu Radu. — De ce nu spui nimic? E mama ta, dar e și familia ta aici! — Ivett, nu vreau scandal. Mama doar vrea să se asigure că Mara va avea ceva al ei. — Și dacă mâine se răzgândește? Dacă ne lasă pe drumuri? Radu a oftat și a ieșit pe balcon, lăsându-mă singură cu gândurile mele.

La muncă, nu era mai bine. Lucram ca asistentă medicală într-un spital de stat. Zilele erau lungi, salariul mic, iar colegii mereu obosiți și nervoși. Într-o pauză, i-am povestit colegei mele, Mihaela, ce mi se întâmplă. — Să nu faci prostia asta, Ivett! Am auzit atâtea povești cu soacre care au lăsat copiii pe drumuri. Fii tare! — Dar dacă nu mai găsim niciodată o altă șansă? — Ai încredere în tine. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia totul.

Seara următoare, Lidia a venit la noi acasă. A adus prăjituri și s-a așezat pe canapea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — M-am gândit mai bine, Ivett. Dacă nu vrei să-mi dai tot, măcar jumătate. Dar trebuie să te hotărăști repede. Am simțit cum furia și frica se amestecă în mine. — Lidia, nu pot să-ți dau nici jumătate. E prea mult. — Atunci Mara nu va avea niciodată casa ei. Și să nu spui că nu ți-am spus!

După ce a plecat, am izbucnit în plâns. Radu a venit lângă mine, dar nu m-a putut consola. — Nu mai pot, Radu. Nu mai pot să trăiesc așa, mereu la mâna altora. — Ce vrei să facem? — Să ne mutăm cu chirie. Să începem de la zero, dar să fim liberi. — Ești sigură? — Nu, dar nu mai pot trăi cu frica asta.

A doua zi am început să căutăm apartamente de închiriat. Lidia a sunat de zeci de ori, încercând să ne convingă să ne răzgândim. — O să regretați! O să ajungeți pe drumuri! Dar pentru prima dată, am simțit că am controlul asupra vieții mele.

Nu a fost ușor. Am plâns nopți întregi, Mara a întrebat de ce nu mai mergem la bunica, Radu s-a închis în el. Dar încet-încet, am început să respir din nou. Am găsit un apartament mic, dar luminos, aproape de parc. Am început să strângem bani din nou, puțin câte puțin. Mara a crescut, iar eu am învățat să spun „nu“.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am fost prea dură sau prea egoistă. Dar când o văd pe Mara râzând în camera ei, știu că am ales libertatea în locul fricii.

Oare câți dintre noi trăim viețile pe care ni le doresc alții pentru noi? Câți avem curajul să spunem „ajunge“ și să ne alegem propriul drum?