Umbra vecinului: Când liniștea devine amenințare

— Irina, vino repede! Max nu se simte bine! Vocea mamei mele a spart liniștea dimineții de sâmbătă, iar inima mi-a sărit din piept. Am alergat pe hol, desculță, cu părul ciufulit, și l-am găsit pe Max, cățelul meu, tremurând lângă ușă. Lângă el, o bucată de carne, iar pe gresie, un bilet scris cu litere mari, apăsate: „Ține-ți câinele în lesă, altfel data viitoare nu scapă.”

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji. Mama s-a uitat la mine, speriată, iar tata, care tocmai ieșea din dormitor, a înțepenit când a văzut scena. — Cine ar face așa ceva? a șoptit el, privind biletul cu mâinile tremurânde. Am luat imediat telefonul și am sunat la veterinar. În timp ce îl țineam pe Max în brațe, simțeam cum frica se strecoară în fiecare colț al apartamentului nostru de la etajul trei.

La veterinar, Max a fost salvat la limită. „A avut noroc că a mâncat doar o bucățică”, mi-a spus doamna doctor. „Dacă ar fi mâncat tot, nu l-aș fi putut salva.” Am ieșit din cabinet cu ochii în lacrimi, iar mama mă ținea de mână ca atunci când eram mică și mă temeam de întuneric.

Când ne-am întors acasă, tata încerca să găsească explicații. — Poate e o glumă proastă, a zis el, dar vocea îi trăda îngrijorarea. — Nu e o glumă, am răspuns. Cineva chiar vrea să ne facă rău. Și nu pot să nu mă gândesc la vecinii noștri. Cine ar fi în stare de așa ceva?

Blocul nostru era, la prima vedere, liniștit. Doamna Lidia de la patru, mereu cu ochii pe toți, domnul Vasile, care se plângea mereu de zgomot, familia Popescu cu cei doi copii mici, și tanti Maria, care hrănea pisicile maidaneze. Dar, de când Max a crescut și lătra uneori la ușă, am simțit priviri reci și comentarii răutăcioase pe la colțuri.

În seara aceea, tata a convocat o ședință de scară. — Trebuie să vorbim, a spus el, cu vocea gravă. — Cineva a încercat să ne otrăvească câinele. Vreau să știu dacă ați văzut sau auzit ceva.

O liniște apăsătoare s-a lăsat peste cei adunați în fața liftului. Doamna Lidia a ridicat din umeri: — Eu nu am văzut nimic, dar poate ar trebui să vă țineți câinele mai liniștit. Domnul Vasile a bombănit: — Animalele nu au ce căuta în bloc, fac mizerie și gălăgie. Mama a izbucnit: — Asta nu justifică o asemenea cruzime! Cineva dintre noi a făcut asta!

Privirile s-au încrucișat, suspiciunea plutea în aer. Am simțit cum mă sufoc. Nu mai știam în cine să am încredere. În acea noapte, am adormit cu Max lângă mine, tresărind la fiecare zgomot de pe scară.

Zilele au trecut, dar frica nu s-a risipit. Am început să observ detalii pe care înainte le ignoram: ușa de la subsol lăsată întredeschisă, pași pe hol la ore târzii, șoapte când ieșeam cu Max la plimbare. Prietena mea, Anca, m-a sfătuit să pun o cameră de supraveghere. — Nu poți trăi așa, Irina. Trebuie să afli cine e.

Am montat camera ascunsă lângă ușă. În noaptea următoare, am surprins o siluetă care lăsa ceva pe preșul nostru. Am recunoscut mersul șovăielnic al domnului Vasile. Dimineața, am găsit un alt bilet: „Ți-am spus să-ți ții câinele în lesă. Data viitoare nu scapă.”

Am simțit furie, dezamăgire, dar și teamă. Tata a vrut să meargă direct la poliție, dar mama l-a oprit: — Hai să vorbim cu el întâi. Poate are o explicație. Am bătut la ușa lui, cu inima cât un purice. Domnul Vasile ne-a deschis, privindu-ne cu ochi obosiți. — Ce vreți? — Știm că dumneavoastră ați lăsat biletele, am spus, arătându-i filmarea de pe telefon.

A oftat adânc. — Nu mai suport gălăgia. Nu dorm noaptea, am probleme cu inima. Am încercat să vă spun frumos, dar nu m-ați ascultat. — Asta nu justifică să otrăviți un animal, am strigat, cu lacrimi în ochi. — Nu am vrut să-l omor, doar să vă sperii, s-a apărat el, dar vocea îi tremura.

Am plecat de acolo cu un gust amar. Tata a anunțat poliția, iar domnul Vasile a primit un avertisment. Dar liniștea nu s-a mai întors niciodată pe scară. Vecinii au început să se evite, să vorbească în șoaptă, să privească suspicios. Max nu mai ieșea fără lesă, iar eu nu mai aveam încredere în nimeni.

Într-o seară, stăteam pe balcon și mă uitam la luminile orașului. Mama a venit lângă mine și m-a întrebat: — Crezi că mai putem avea vreodată încredere în oamenii de lângă noi? Am ridicat din umeri, cu ochii în lacrimi. — Nu știu, mamă. Dar cât de departe suntem dispuși să mergem pentru liniștea noastră? Și ce facem când liniștea devine o amenințare?

Poate că nu vom mai fi niciodată la fel. Dar oare, într-o lume în care vecinul îți poate deveni dușman, cum mai găsim curajul să ne deschidem sufletul?