O zi de duminică la marginea prăpastiei: Povestea mea despre familie, secrete și alegeri imposibile

— Irina, nu te mai preface că nu înțelegi! strigă mama, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea cu putere în geamul sufrageriei. Tata stătea la masă, cu pumnii strânși pe fața de masă cu model vechi, iar fratele meu, Radu, se uita la mine de parcă aștepta să explodez. În aer plutea mirosul de sarmale și pâine caldă, dar nimic nu mai avea gust.

Totul a început cu o simplă întrebare, aruncată de unchiul Viorel, care venise de la Bacău după ani de absență: — Irina, tu când ai de gând să-ți găsești și tu un rost? Ai 28 de ani, nu te-ai măritat, nu ai copii, ce faci cu viața ta?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Mama a oftat adânc, iar tata a dat din cap a dezaprobare. — Lasă fata în pace, Viorele, a zis mătușa Mioara, dar vocea ei era slabă, ca o încercare timidă de a mă apăra.

— Nu e vorba doar de măritiș, a continuat mama, cu ochii umezi. E vorba că nu știm nimic despre tine, Irina. Mereu ești cu capul în nori, mereu pleci, mereu ascunzi ceva. Ce se întâmplă cu tine?

Am vrut să spun adevărul. Să le spun că nu mă regăsesc în așteptările lor, că nu vreau să mă mărit doar ca să bifez o rubrică, că am alte vise. Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Radu s-a ridicat brusc de la masă.

— Poate ar trebui să-i spunem noi, dacă ea nu are curaj, a zis el, privindu-mă fix.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Știam la ce se referă. Știa despre relația mea cu Ana, colega mea de la facultate, pe care o ascunsesem de toți, de frică să nu-i dezamăgesc.

— Ce vrei să spui, Radu? a întrebat tata, cu vocea groasă.

— Irina nu e așa cum credeți voi. Nu o interesează băieții, nu vrea familie, nu vrea copii. Are alte planuri, alte… preferințe, a spus el, accentuând ultimul cuvânt ca pe o insultă.

Mama a început să plângă. Tata s-a ridicat și a trântit scaunul. — Asta e adevărat? Irina, spune-mi că nu e adevărat!

Am simțit cum inima îmi bate în piept ca o pasăre prinsă în colivie. — Da, e adevărat, am spus încet, abia auzită. Sunt împreună cu Ana de doi ani. O iubesc. Nu vreau să trăiesc o minciună.

A urmat o liniște grea, spartă doar de suspinele mamei și de ploaia care lovea tot mai tare acoperișul. Tata s-a uitat la mine ca la un străin. — Ai distrus tot ce am construit pentru tine. Cum ai putut să ne faci asta?

— Nu v-am făcut nimic. Doar am ales să fiu eu însămi, am răspuns, cu lacrimi în ochi.

Unchiul Viorel a dat din cap a dezgust. — Pe vremea mea, așa ceva nu exista. Rușine!

Mătușa Mioara a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Irina, tu ești copilul nostru, orice ar fi. Dar să știi că lumea nu te va ierta ușor. O să suferi.

Am ieșit din casă, în ploaie, fără umbrelă, fără nimic. Am mers pe stradă, udă leoarcă, cu gândurile răvășite. Mă simțeam trădată de ai mei, dar și vinovată că i-am rănit. Când am ajuns acasă, Ana mă aștepta cu ceai cald și o îmbrățișare. — Ești sigură că vrei să treci prin asta? m-a întrebat ea.

— Nu știu, Ana. Dar nu mai pot trăi ascunsă. Nu mai pot să fiu altcineva doar ca să-i mulțumesc pe ei.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Mama nu mi-a mai răspuns la telefon. Tata mi-a trimis un mesaj scurt: „Nu mai ești fata mea.” Radu a postat pe Facebook un mesaj pasiv-agresiv despre „trădarea familiei”. Mă simțeam singură, dar și eliberată. Pentru prima dată în viață, nu mai purtam o mască.

Au trecut luni până când mama a venit la mine, într-o zi de toamnă, cu ochii roșii de plâns. — Nu pot să te pierd, Irina. Dar nici nu pot să accept. Nu încă. Dă-mi timp.

Am plâns amândouă, strânse una în alta. Tata nu a mai vorbit cu mine nici azi. Radu m-a blocat peste tot. Dar Ana mi-a fost alături în fiecare zi, iar eu am învățat să mă iubesc așa cum sunt.

Uneori mă întreb: merită să-ți pierzi familia pentru adevărul tău? Sau e mai bine să trăiești o minciună, doar ca să nu rănești pe nimeni? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Voi ce ați fi făcut în locul meu?