„Cât timp vei susține bătrâna? Toți banii tăi merg către ea”

George a fost întotdeauna piatra de temelie a familiei sale, deși nu a avut niciodată una în sensul tradițional. Orfan de la o vârstă fragedă, a fost crescut de străbunica sa, Elena, o femeie severă, dar iubitoare, care și-a supraviețuit copiilor și nepoților. Când George m-a întâlnit pe mine, Delia, am fost imediat atrasă de căldura familiei improvizate pe care el și Elena o creaseră. Erau doar ei doi împotriva lumii, și curând, am devenit noi trei.

Viața noastră împreună a început frumos. George lucra ca contabil, iar eu am preluat un post de profesoară. Nu eram bogați, dar eram confortabili. Totuși, totul s-a schimbat când l-am pierdut pe soțul meu, Bogdan, din cauza unei boli subite, lăsându-mă văduvă și vulnerabilă. Durerea a fost insuportabilă, și în acea mare de tristețe, Elena, în ciuda vârstei sale, a fost ancora mea.

Elena avea acum 92 de ani și sănătatea ei începuse să se deterioreze rapid. După moartea lui Bogdan, m-am mutat cu George și Elena. Părea lucrul potrivit de făcut. Elena nu avea pe nimeni în afară de George, și după moartea lui Bogdan, simțeam că nu am pe nimeni în afară de ei. Aranjamentul trebuia să fie temporar, doar până când aș putea să-mi găsesc din nou echilibrul. Totuși, pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, situația a devenit mai complicată.

Facturile medicale au început să se acumuleze. Nevoile Elenei au crescut; avea nevoie de medicamente, vizite frecvente la doctor și, în cele din urmă, de o asistentă medicală la domiciliu. Cheltuielile erau astronomice. Salariul lui George era decent, dar cu venitul meu modest de profesoară și povara financiară adăugată, ne întindeam la maximum. Fiecare ban din economiile noastre era direcționat către menținerea unui oarecare confort pentru Elena.

Prietenii au început să-mi pună la îndoială decizia. „Cât timp vei susține bătrâna? Toți banii tăi merg către ea,” spuneau ei. Înțelegeam preocuparea lor. Financiar, situația era nesustenabilă. Emoțional, totuși, mă simțeam datoare Elenei. Ea avusese grijă de George când nimeni altcineva nu o făcuse, și acum, era rândul nostru să avem grijă de ea.

Pe măsură ce lunile treceau, tensiunea începea să se arate. George și eu aveam mai puțin timp unul pentru celălalt. Conversațiile noastre, odinioară pline de planuri pentru viitor, erau acum dominate de discuții despre facturi și sănătatea Elenei. Stresul și-a pus amprenta asupra relației noastre. Am început să ne certăm, întâi despre lucruri mărunte, apoi despre tot.

Într-o seară, după un iarnă deosebit de aspră, Elena a trecut în somnul de veci. Ușurarea pe care mă așteptam să o simt nu a venit niciodată. În schimb, a rămas un gol pustiu. George și cu mine am rămas nu doar cu durerea pierderii Elenei, dar și cu realizarea că relația noastră fusese deteriorată ireparabil în acest proces. Am petrecut atât de mult timp luptându-ne cu valurile încât am uitat cum să înotăm împreună.

În cele din urmă, George și cu mine am decis să ne despărțim. Povara financiară s-a ușurat odată cu trecerea Elenei, dar datoria emoțională era prea mare. Am sacrificat prea mult, și în acest proces, ne-am pierdut pe noi înșine și unul pe celălalt.

Casa părea goală fără Elena. Mi-am strâns lucrurile și m-am pregătit să plec, nu doar din casă, ci și din viața pe care o cunoșteam cu George. În momentul în care am închis ușa în urma mea, mi-am dat seama că uneori, costul datoriei este mult mai mare decât ne-am putea aștepta.