Umbra unei femei necunoscute: Povestea unui secret de familie

— Cine e femeia asta? am șoptit, cu albumul vechi tremurându-mi în mâini, în timp ce lumina palidă a după-amiezii se strecura printre perdelele grele din sufragerie. Mama murise de două săptămâni, iar eu, singură în apartamentul copilăriei, sortam lucrurile rămase în urma ei. Printre hainele cu miros de lavandă și scrisorile îngălbenite, am găsit albumul acela verde, prăfuit, cu fotografii alb-negru din tinerețea părinților mei.

Pe una dintre pagini, tata apărea tânăr, cu ochii lui albaștri și zâmbetul larg, îmbrăcat în uniforma militară. Lângă el, o femeie necunoscută, cu părul scurt și privirea intensă, îl ținea de braț. Pe spatele fotografiei, cu litere mici, tremurate, cineva scrisese: „Pentru totdeauna, a ta, Lidia. Să nu uiți niciodată vara noastră.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Lidia? Niciodată nu auzisem acest nume în poveștile părinților mei. Am răsfoit febril restul albumului, dar nu am mai găsit nicio altă fotografie cu ea. Am stat pe podea, cu genunchii la piept, încercând să-mi amintesc dacă mama sau tata pomeniseră vreodată de o Lidia. Nimic. Doar tăcere.

În seara aceea, când tata a venit să mă vadă, i-am arătat fotografia. S-a uitat lung la ea, apoi a lăsat-o să-i cadă din mână pe masă.

— De ce nu mi-ai spus niciodată de ea? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Tata a oftat adânc, privind pe fereastră, de parcă ar fi căutat răspunsul printre blocurile cenușii.

— Era înainte de mama ta. Lidia… a fost prima mea iubire. Ne-am cunoscut la Costinești, în vara lui ’78. Eram tineri, visători. Dar viața… viața ne-a despărțit.

— Și de ce ai păstrat fotografia asta? am insistat, simțind cum mă cuprinde furia.

— Pentru că nu poți șterge trecutul, Irina. Oricât ai încerca.

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile. Toată viața crezusem că părinții mei au avut o poveste simplă, fără umbre. Dar acum, după moartea mamei, descopeream că tata purta în suflet o altă femeie, o altă poveste.

În zilele următoare, nu am putut să mă gândesc la altceva. Cine era Lidia? Ce s-a întâmplat cu ea? De ce nu a rămas cu tata? Am început să caut prin scrisorile vechi ale mamei, prin jurnalele ei. Nimic despre Lidia. Doar pagini pline de grijile zilnice, de dorința de a ne ține familia unită.

Într-o dimineață, am găsit o scrisoare ascunsă între două cărți de poezie. Era adresată mamei mele, de la o femeie pe nume Lidia. Scrisul era elegant, dar cuvintele erau pline de durere:

„Dragă Maria, știu că nu mă vei ierta niciodată, dar trebuie să știi că nu am vrut să vă fac rău. L-am iubit pe Mihai, dar el te-a ales pe tine. Sper să fiți fericiți. Eu plec din București. Ai grijă de el.”

Am simțit cum mi se rupe inima. Mama știa. Știa de Lidia, de povestea lor. Și totuși, nu a spus niciodată nimic. A ales să tacă, să-și crească familia fără să arunce umbre peste noi.

În acea seară, l-am confruntat din nou pe tata.

— Mama știa de Lidia. De ce nu mi-ați spus niciodată?

Tata a început să plângă, pentru prima dată în viața mea. S-a prăbușit pe canapea, cu fața în mâini.

— Am vrut să vă protejăm. Să nu vă încărcăm cu greșelile noastre. Maria a fost mai puternică decât mine. A iertat. Eu… eu nu am putut uita.

— Și tu ai iubit-o pe mama?

— Da, dar altfel. Cu Lidia a fost pasiune, cu mama ta a fost liniște. Am ales liniștea. Dar uneori mă întreb dacă am făcut bine.

Am rămas amândoi în tăcere, fiecare cu gândurile lui. În zilele care au urmat, relația dintre mine și tata s-a schimbat. Îl vedeam altfel: nu doar ca pe tatăl meu, ci ca pe un om cu propriile lui dorințe, regrete și slăbiciuni.

Am început să mă întreb dacă și eu port în suflet umbre despre care nu vorbesc nimănui. Dacă nu cumva și eu am ales liniștea în locul pasiunii, siguranța în locul adevărului.

Acum, când privesc fotografia aceea veche, nu mai simt furie. Simt doar o tristețe adâncă și o dorință de a înțelege. Poate că fiecare familie are secretele ei. Poate că adevărul nu e niciodată simplu.

Mă întreb: câte povești nespuse zac în albumele noastre de familie? Și dacă le-am afla, am avea curajul să iertăm?