Unde ești, mamă? – Povestea unei familii românești între destrămare și speranță

— Unde ești, mamă? am șoptit, strângându-mi genunchii la piept, ascunsă în dulapul vechi din hol. Afară, vântul bătea cu furie în geamuri, iar în casă, vocea tatălui meu răsuna ca un tunet: „Nu mai plânge, Ilinca! Nu mai plânge, că nu rezolvi nimic!”

Aveam doar opt ani atunci, dar noaptea aceea mi-a rămas întipărită în minte ca o rană deschisă. Mama plecase. Nu știam unde, nu știam de ce. Doar că, dintr-o dată, lumea mea s-a prăbușit. Tata a început să trântească uși, să arunce cuvinte grele în aer, iar eu m-am ascuns, sperând să nu mă găsească. „E vina ta, Ilinca! Dacă n-ai fi fost atât de încăpățânată…”

A doua zi, vecina, tanti Viorica, a venit să mă ia la ea. „Lasă, mamă, că o să fie bine. Mama ta o să se întoarcă.” Dar ochii ei trădau altceva: o teamă amestecată cu milă. În zilele ce au urmat, tata a devenit tot mai rece. Nu vorbea cu mine decât ca să mă certe. „Fă-ți temele! Nu vreau să aud de note proaste!”

Anii au trecut greu. În fiecare seară, mă uitam pe fereastră, sperând să văd silueta mamei pe alee. Dar nu a venit. La școală, copiii mă întrebau: „De ce nu vine mama ta la serbare?” Răspundeam mereu cu o minciună: „E plecată la muncă în Italia.” În realitate, nu știam nimic. Tata refuza să vorbească despre ea. „Nu mai întreba! Așa a vrut ea!”

Când am împlinit paisprezece ani, am găsit într-un sertar o scrisoare de la mama. Era adresată tatălui meu, dar nu fusese niciodată deschisă. Am rupt plicul cu mâinile tremurânde:

„Dragă Mihai,
Nu pot să mai stau. Mă sufoc aici. Îmi pare rău pentru Ilinca, dar nu mai pot. Ai grijă de ea. Poate într-o zi o să mă înțeleagă.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am simțit trădată, furioasă, dar și vinovată. Oare eu am alungat-o? Oare tata avea dreptate?

În liceu, am început să lipsesc de acasă tot mai des. Mă refugiam la prietena mea, Roxana, unde mama ei mă primea cu brațele deschise. „Ilinca, tu ești ca o fiică pentru mine.” Simțeam că acolo pot respira. Tata nu înțelegea. „Ce cauți mereu la alții? Nu-ți ajunge casa ta?”

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, i-am strigat:
— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul? De ce ai ascuns scrisoarea?
El a tăcut o clipă, apoi a izbucnit:
— Pentru că nu voiam să suferi! Pentru că nu voiam să știi că mama ta ne-a părăsit!

Am fugit din casă și am plâns pe banca din fața blocului până târziu în noapte. M-am simțit mai singură ca niciodată.

După liceu, am plecat la facultate în Cluj. Acolo am încercat să-mi construiesc o viață nouă, dar rana din copilărie nu s-a vindecat. În fiecare relație, mă temeam că voi fi abandonată. Prietenul meu, Vlad, mi-a spus într-o zi:
— Ilinca, nu poți fugi mereu de trecut. Trebuie să-l înfrunți.

Am început să caut răspunsuri. Am întrebat-o pe tanti Viorica dacă știe ceva despre mama mea. Mi-a spus că a văzut-o o dată, la piață, dar că nu a avut curaj să o abordeze. „Era schimbată, Ilinca. Parcă nu mai era ea.”

După luni de căutări, am găsit-o pe mama pe Facebook. Avea alt nume de familie și trăia în Constanța. Am tremurat când i-am scris primul mesaj: „Sunt Ilinca. Vreau să te văd.”

Răspunsul a venit după trei zile:
„Și eu vreau să te văd. Îmi pare rău pentru tot.”

Când am ajuns la ea, inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. M-a întâmpinat cu lacrimi în ochi și m-a strâns în brațe. „Iartă-mă, Ilinca. Am fost slabă. Nu am știut cum să lupt.”

Am stat ore întregi de vorbă. Mi-a povestit despre anii de abuz, despre frica și neputința care au împins-o să fugă. „Am crezut că dacă plec, te salvez de mine. Dar am greșit.”

Nu am putut să o iert pe loc. Durerea era prea mare. Dar am simțit că, pentru prima dată, cineva îmi spune adevărul.

M-am întors acasă și l-am privit pe tata altfel. Am văzut și în el un om rănit, nu doar un călău. Am început să vorbim, timid, despre trecut. „Poate că am greșit și eu”, mi-a spus într-o seară. „Dar am făcut tot ce am putut.”

Astăzi, la douăzeci și șase de ani, încă port cu mine cicatricile copilăriei. Încerc să iert, să înțeleg, să mă vindec. Familia mea nu va mai fi niciodată la fel, dar am învățat că adevărul și iertarea sunt singurele care pot aduce liniște.

Mă întreb uneori: dacă mama ar fi rămas, aș fi fost alt om? Sau poate tocmai lipsa ei m-a făcut să caut mereu adevărul? Voi ați putea ierta, dacă cel mai drag om v-ar abandona?