Când lumea mea s-a întors împotrivă: Mama mea și fostul meu, aliați împotriva mea

— Irina, nu mai poți continua așa! Nu vezi că Ana suferă?
Vocea mamei mele, Maria, răsună tăios în bucătăria mică, plină de abur și miros de cafea arsă. Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe cana fierbinte, și simt cum mă înăbușă furia și neputința.
— Mama, nu tu ar trebui să fii de partea mea? Nu tu mi-ai spus mereu să lupt pentru copilul meu?
Ea oftează, își freacă palmele de șorțul vechi și mă privește cu acea privire rece, pe care am început să o recunosc abia după divorț.
— Irina, Radu e tatăl Anei. Nu poți să-l excluzi din viața ei doar pentru că nu vă mai înțelegeți voi doi.
Mă ridic brusc, scaunul scârțâie pe gresie.
— Nu-l exclud, dar el… el manipulează totul! Și tu îl ajuți!
Maria tace. Știu că nu va recunoaște niciodată, dar de când Radu a început să vină pe la noi, să-i aducă flori, să-i repare robinetul sau să-i cumpere medicamente, mama s-a schimbat. Parcă nu mai sunt fiica ei, ci doar o povară.

Mă numesc Irina Popescu, am 34 de ani și, de un an, viața mea s-a transformat într-un câmp de luptă. După opt ani de căsnicie, am divorțat de Radu. Nu a fost o decizie ușoară, dar nu mai suportam minciunile, promisiunile încălcate și serile în care venea acasă mirosind a alcool și a parfum străin. Am crezut că, odată ce voi fi liberă, voi putea să respir. Dar nu am prevăzut că războiul abia începea.

Ana, fetița noastră de șase ani, a devenit miza. Radu a cerut custodie comună, iar eu am acceptat, crezând că va fi mai bine pentru ea. Dar el a început să o ia tot mai des, să o răsfețe, să-i cumpere jucării scumpe, să-i promită vacanțe la munte și la mare. Ana venea acasă cu ochii strălucind, povestindu-mi cât de minunat e la tata, cât de bună e prăjitura bunicii Maria (mama lui Radu), cât de frumoasă e noua lui prietenă, Simona. Simțeam cum îmi scapă printre degete.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ana, am auzit-o pe mama vorbind la telefon. Am recunoscut vocea lui Radu. Am stat lipită de ușă, cu inima bătând nebunește.
— Da, Radu, am vorbit cu Irina, dar nu vrea să înțeleagă… Da, cred că ar fi mai bine să stea Ana mai mult la tine, aici nu are stabilitate… Nu, nu i-am spus încă… Bine, vorbim mâine.

M-am prăbușit pe podea, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Mama mea, cea care mă ținea de mână când eram bolnavă, care îmi citea povești seara, acum conspira cu fostul meu soț împotriva mea. M-am simțit trădată ca niciodată.

A doua zi, am încercat să vorbesc cu ea.
— Mama, de ce faci asta? De ce îl ajuți pe Radu?
Ea a ridicat din umeri, evitându-mi privirea.
— Irina, tu nu vezi că nu mai ești tu? Ești mereu nervoasă, plângi, țipi la Ana… Poate că are nevoie de altceva.
— Dar eu sunt mama ei! Eu am crescut-o! Tu nu vezi cât mă doare?
— Și pe mine mă doare, dar nu pot să stau să te văd distrugându-te și pe tine, și pe ea.

Am ieșit trântind ușa. Am mers pe jos prin cartierul nostru din Ploiești, fără să știu unde mă duc. Mă simțeam singură, ca un copil pierdut. Prietenele mele mă evitau, obosite de dramele mele. La serviciu, șefa mă privea cu milă, dar și cu iritare, pentru că nu mai dădeam randament. În fiecare seară, mă întrebam dacă nu cumva chiar eu sunt problema.

Într-o zi, Ana a venit acasă cu o scrisoare desenată: „Te iubesc, mami, dar vreau să stau mai mult la tati.” Am simțit că mi se rupe sufletul. Am încercat să nu plâng în fața ei.
— Ana, de ce vrei să stai mai mult la tati?
— Pentru că acolo nu țipă nimeni la mine. Și Simona mă lasă să mă joc cât vreau.

Am înțeles atunci cât de mult am greșit. M-am lăsat copleșită de furie, de frustrare, de sentimentul de abandon. Am uitat să fiu mama blândă și caldă de care avea nevoie.

Am încercat să vorbesc cu Radu, să găsim o soluție. Ne-am întâlnit la o cafenea din centru. El a venit cu zâmbetul lui fals, cu privirea aceea de om care știe că a câștigat.
— Irina, nu vreau să-ți iau copilul, dar tu nu ești bine. Mama ta mi-a spus că ai nevoie de ajutor. Poate ar trebui să mergi la un psiholog.
— Nu-mi spune tu ce am de făcut! Dacă nu ai fi manipulat-o pe mama, dacă nu ai fi răsfățat-o pe Ana…
— Irina, nu vezi că te autodistrugi? Gândește-te la Ana, nu la războiul nostru.

Am plecat de acolo tremurând, cu lacrimile în ochi. În acea noapte, am stat pe balcon, privind luminile orașului, și m-am întrebat: unde am greșit? De ce cei pe care îi iubeam cel mai mult s-au întors împotriva mea?

Au urmat luni de zile de procese, de discuții cu avocați, de vizite la psiholog. Mama a refuzat să mă mai ajute cu Ana. Prietenele mele s-au îndepărtat. Am început să mă simt ca o străină în propria viață. Singura mea alinare era Ana, dar și ea părea tot mai departe.

Într-o seară, după ce am adormit-o, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare mamei mele:
„Mamă, nu știu dacă vei înțelege vreodată cât m-a durut trădarea ta. Poate că ai vrut să mă protejezi, poate că ai crezut că faci bine. Dar eu am nevoie de tine, de sprijinul tău, nu de judecata ta. Ana are nevoie de o mamă întreagă, nu de o femeie frântă. Te rog, ajută-mă să mă ridic, nu să mă prăbușesc.”

A doua zi, mama a venit la mine în cameră, cu ochii roșii de plâns. M-a îmbrățișat strâns, fără cuvinte. Am plâns amândouă, pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce încă mai putem salva.

Acum, încerc să reconstruiesc totul, pas cu pas. Nu știu dacă voi reuși să recâștig încrederea Anei sau a mamei mele. Dar știu că nu mai sunt singură.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ajung să fie trădați de cei pe care îi iubesc cel mai mult? Și cum găsim puterea să iertăm, să mergem mai departe, când lumea noastră se prăbușește?