„Nu înțeleg de ce mereu eu trebuie să renunț” – Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — vocea Ioanei răsună în bucătăria mică, printre vasele nespălate și scutecele aruncate la repezeală pe masa de călcat. E ora șapte dimineața, iar eu încerc să-mi torn o cafea, cu ochii încă lipiți de somn. Fetița noastră, Mara, plânge în dormitor, iar Ioana, cu părul ciufulit și ochii roșii, mă privește ca și cum aș fi vinovatul pentru tot haosul din viața noastră.

— Ce vrei să fac? — întreb, încercând să-mi stăpânesc iritarea. — Și eu sunt obosit. Și eu am nevoie de o pauză.

— Da? Dar tu măcar ieși din casă! Tu ai serviciu, tu vorbești cu oameni mari, tu ai libertate! Eu stau aici, zi de zi, cu Mara, cu scutecele, cu mâncarea, cu tot! — vocea ei tremură, iar eu simt cum mă strânge ceva în piept.

Nu știu când am ajuns aici. Parcă ieri râdeam amândoi, făceam planuri, visam la vacanțe și la o viață „ca afară”. Acum, fiecare zi e o luptă. O luptă cu oboseala, cu frustrările, cu lipsa banilor, cu lipsa timpului pentru noi. Și, mai ales, cu lipsa de înțelegere.

Am încercat să fiu prezent. Seara, când vin de la birou, mă joc cu Mara, îi fac baie, îi cânt. Dar Ioana nu vede asta. Pentru ea, totul se reduce la faptul că eu pot pleca de acasă, iar ea nu. Că eu pot să mă gândesc la altceva decât la copil, iar ea nu.

— Hai să facem schimb, atunci! — îi spun într-o seară, când tensiunea atinge cote maxime. — O săptămână tu mergi la birou, eu stau acasă cu Mara. Să vezi că nu e chiar așa greu.

Ioana mă privește lung, apoi izbucnește în râs. Un râs amar, care mă doare mai tare decât orice ceartă.

— Tu? Să stai acasă cu Mara? Vlad, tu nu știi nici să-i schimbi scutecul cum trebuie! Tu uiți să-i dai siropul la timp! Tu crezi că e ca la birou, cu deadline-uri și pauze de cafea?

Mă simt jignit. Poate că nu sunt perfect, dar mă străduiesc. Și nu e corect să-mi spună că nu sunt în stare. A doua zi, însă, mă țin de cuvânt. Îmi iau concediu de odihnă, Ioana merge la serviciu. Rămân singur cu Mara.

Primele ore sunt haotice. Mara plânge, nu vrea să mănânce, nu vrea să doarmă. Încerc să-i cânt, să-i spun povești, dar nimic nu funcționează. Mă simt neputincios. Îmi sun mama, dar nu răspunde. Îmi vine să plâng de nervi și oboseală.

La prânz, încerc să-i fac supă. Dau foc la oala cu legume. Mara urlă. Vecina de la trei bate în țeavă. Mă simt ca ultimul ratat.

Când Ioana vine acasă, mă găsește pe canapea, cu Mara adormită pe piept și cu lacrimi uscate pe obraji. Nu spune nimic. Se așază lângă mine și mă ia de mână.

— E greu, nu? — șoptește.

Nu pot decât să dau din cap. E mai greu decât mi-am imaginat. Nu e doar oboseala fizică. E singurătatea. E sentimentul că nimic din ce faci nu e suficient. Că orice ai face, cineva tot va avea ceva de reproșat.

În zilele următoare, încerc să mă descurc mai bine. Încep să-i înțeleg rutina Marei, să-i anticipez nevoile. Dar totul se învârte în jurul ei. Nu mai am timp de nimic altceva. Nici de mine, nici de Ioana.

Seara, când Ioana vine acasă, e obosită și ea. Nu mai avem energie să vorbim. Ne certăm din nimicuri: cine a uitat să cumpere lapte, cine a lăsat lumina aprinsă la baie. Încep să simt că ne pierdem unul pe altul.

Într-o noapte, după ce Mara adoarme greu, stăm amândoi pe balcon, cu câte o bere în mână. E liniște. Pentru prima dată după mult timp, Ioana își sprijină capul pe umărul meu.

— Ți-e dor de tine? — mă întreabă încet.

— Da… — răspund fără să mă gândesc prea mult. — Mi-e dor de noi.

— Și mie… Dar nu știu cum să mai fim noi.

Tăcem. Știm amândoi că nu există soluții magice. Că viața nu va mai fi niciodată ca înainte. Dar poate că nici nu trebuie să fie.

A doua zi dimineață, când Mara se trezește și începe să râdă în somn, simt pentru prima dată că tot efortul are un sens. Că poate sacrificiul nu e doar al unuia dintre noi, ci al amândurora.

Dar tot nu înțeleg: De ce mereu eu trebuie să renunț primul? Oare nu putem găsi o cale în care să nu ne pierdem pe noi înșine pentru a fi părinți buni? Voi cum ați reușit să vă regăsiți echilibrul?