Când Jocul Copilăriei Rupe Prietenia: Povestea Unei Limite Nevăzute

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Lana, fetița ei de trei ani, trăgea de perdele și răsturna cutia cu jucării pe covorul nostru nou. Ana s-a uitat la mine cu ochii mari, uimiți, ca și cum nu ar fi înțeles nimic.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? E doar un copil, lasă, nu-i nimic, se joacă, a zis ea, încercând să-mi zâmbească împăciuitor, dar zâmbetul ei era forțat, aproape disperat.

Nu era prima dată când Ana venea la noi cu Lana. De fapt, în ultimele luni, aproape că nu mai exista zi fără vizita lor. La început, am fost încântată. Îmi era dor de Ana, prietena mea din liceu, cu care împărțisem atâtea secrete, atâtea nopți de vară pe malul Oltului, visând la viitor. Dar, de când a născut-o pe Lana, Ana nu mai era Ana. Era doar „mama Lanei”. Totul se învârtea în jurul copilului: discuțiile, planurile, chiar și tăcerile.

— Vlad, nu te supăra, dar cred că ar trebui să punem niște limite, mi-a spus într-o seară soțul meu, după ce Ana și Lana au plecat. — Nu mai avem intimitate, nu mai suntem noi. Parcă trăim în casa lor, nu a noastră.

L-am privit lung, cu ochii în lacrimi. Știam că are dreptate, dar mă simțeam vinovată. Cum să-i spun Anei că prezența ei mă sufocă? Că nu mai pot să fiu doar spectator la viața ei de mamă, când eu însămi nu am copii și, poate, nici nu voi avea vreodată?

Într-o duminică, Ana a venit mai devreme decât de obicei. Nu apucasem să beau nici cafeaua. Lana a început să alerge prin casă, să tragă de pisică, să arunce cu biscuiți pe jos. Ana râdea și filma totul cu telefonul, de parcă fiecare gest al Lanei era o minune. Eu încercam să adun firimiturile, să liniștesc pisica, să păstrez aparențele.

— Ilinca, nu vrei să o iei puțin în brațe? Să vezi ce drăguță e când spune „mama” la toată lumea! — a zis Ana, împingând-o pe Lana spre mine.

Am luat-o în brațe, dar fetița s-a smucit și a început să plângă. Ana a oftat, apoi a început să-i cânte un cântecel, ignorându-mă complet. M-am simțit invizibilă, ca o piesă de mobilier care doar încurcă.

Seara, Vlad a venit acasă și a găsit jucării peste tot. S-a uitat la mine și a zis:

— Ilinca, trebuie să-i spui. Nu mai merge așa. Nu e vina ta că Ana s-a pierdut pe sine în rolul de mamă. Dar tu nu trebuie să te pierzi pe tine.

Am plâns mult în noaptea aceea. Mă simțeam egoistă, rea, dar și trădată. Ana nu mă mai asculta, nu mă mai întreba nimic despre mine. Dacă încercam să-i spun ceva despre serviciu sau despre problemele mele cu mama, schimba subiectul sau o lua pe Lana în brațe și începea să-i vorbească cu voce de copil.

Într-o zi, am decis să vorbesc cu ea. Am invitat-o la o cafea, fără Lana. A venit, dar părea neliniștită, tot timpul se uita la telefon.

— Ana, am nevoie să vorbesc cu tine, i-am zis, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Sigur, Ilinca, spune-mi, dar să știi că nu pot sta mult, mama mea e cu Lana și nu vreau să o las prea mult singură cu ea.

— Ana, simt că ne-am îndepărtat. Că nu mai suntem prietene, ci doar… tu și copilul tău. Nu mai știu nimic despre tine, despre ce simți, despre ce vrei. Totul e despre Lana. Și, sincer, mă doare. Mă simt dată la o parte.

Ana a tăcut. S-a uitat la mine, apoi a început să plângă.

— Nu știu ce să fac, Ilinca. Mă simt singură. Toată lumea mă judecă. Soțul meu e mereu la muncă, mama mă critică, iar tu… tu erai singura care mă asculta. Lana e tot ce am. Dacă nu vorbesc despre ea, simt că nu mai am nimic.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Îmi era milă de ea, dar și de mine. Prietenia noastră părea o casă veche, cu pereți crăpați, pe care nimeni nu mai avea puterea să o repare.

— Ana, eu sunt aici pentru tine. Dar am nevoie și eu de tine. Nu pot fi doar spectator la viața ta de mamă. Am nevoie să fim din nou prietene, nu doar martore la creșterea Lanei.

A plecat repede, fără să spună prea multe. Zilele următoare nu mi-a mai scris. M-am simțit vinovată, apoi furioasă, apoi iar vinovată. Vlad încerca să mă liniștească, dar știam că ceva s-a rupt între mine și Ana. Poate pentru totdeauna.

Au trecut luni. Ana mi-a trimis o poză cu Lana la grădiniță. Atât. Fără cuvinte. Am privit poza mult timp. M-am întrebat dacă a meritat să spun ce simt. Dacă nu cumva, în încercarea de a-mi apăra propriile limite, am pierdut singura prietenă adevărată pe care am avut-o vreodată.

Uneori mă întreb: unde se termină dragostea de mamă și unde începe pierderea de sine? Și cât poate rezista o prietenie când unul dintre noi uită cine este fără celălalt?