Când viața te trădează: Povestea Anei, o mamă singură din Ploiești

— Ana, nu poți să rămâi aici. Nu după ce ai făcut familia de râs!
Cuvintele mamei mele, rostite cu glas tăios, încă îmi răsună în minte, deși au trecut ani de atunci. Era o noapte rece de noiembrie, ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru mic din Ploiești, iar eu stăteam în prag, cu David de mână și două sacoșe cu haine. Radu, soțul meu, plecase cu o săptămână înainte, lăsându-ne doar un bilet scurt: „Nu mai pot. Îmi pare rău.”

Am simțit atunci că lumea mea s-a prăbușit. Mama, care mereu ținea la aparențe, nu putea accepta că fiica ei a rămas singură, cu un copil mic și fără niciun sprijin. Tata nu a spus nimic, doar a privit în podea, rușinat, ca și cum vina mea ar fi fost o pată pe obrazul familiei. M-au lăsat să plec, fără să mă întrebe unde mă duc sau dacă am cu ce să trăiesc.

Am găsit adăpost la o prietenă, Ioana, care m-a primit în garsoniera ei de la marginea orașului. David avea doar patru ani, iar eu nu aveam serviciu. În fiecare dimineață mă trezeam înainte de răsărit, îi pregăteam copilului ceva de mâncare din puținul pe care îl aveam și plecam să caut de lucru. Am spălat scări de bloc, am făcut curățenie în casele altora, am vândut flori la colț de stradă. Oamenii mă priveau cu milă sau cu dispreț, iar uneori auzeam șoapte: „Uite-o pe aia, a lăsat-o bărbatul…”

Într-o zi, când David s-a îmbolnăvit, am simțit că nu mai pot. Avea febră mare și nu aveam bani de medicamente. Am sunat-o pe mama, cu inima strânsă, sperând că va lăsa deoparte mândria și va veni să ne ajute. Mi-a răspuns sec:

— Ana, fiecare își face patul cum și-l așterne. Nu pot să te ajut.

Am plâns toată noaptea, strângându-l pe David la piept. Mă simțeam vinovată, neputincioasă, furioasă pe toți și pe mine însămi. De ce trebuia să plătesc eu pentru greșelile altora? De ce nu putea Radu să fie tată? De ce familia mea mă renegase?

Au trecut luni de zile până când am reușit să găsesc un post de vânzătoare la un magazin alimentar. Patronul, domnul Popescu, era un om sever, dar corect. Mi-a spus din prima zi:

— Ana, aici nu contează trecutul tău. Contează să muncești.

Am tras din greu, am învățat să zâmbesc clienților chiar și când sufletul îmi era gol. Seara, când ajungeam acasă, David mă aștepta cu ochii mari, întrebându-mă dacă mâine va avea iarăși pâine cu gem. Îi promiteam mereu că va fi mai bine, deși nu știam dacă pot să-mi țin promisiunea.

Într-o zi, la magazin a intrat mama. Nu mă așteptam să o văd acolo. S-a uitat la mine, a ezitat o clipă, apoi a spus:

— Am venit să iau niște lapte pentru tata. E bolnav.

Am simțit un nod în gât, dar am tăcut. Nu m-a întrebat nimic despre mine sau despre David. A plătit și a plecat, lăsând în urmă un miros de parfum scump și o tăcere apăsătoare.

În acea seară, David m-a întrebat:

— Mami, de ce nu vine bunica la noi?

Nu am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că uneori dragostea familiei e condiționată de rușine și prejudecăți?

Anii au trecut. Am reușit să ne mutăm într-o garsonieră mică, doar a noastră. David a crescut, a mers la școală, iar eu am continuat să muncesc. Am avut momente când am vrut să renunț, când m-am simțit invizibilă, când am simțit că nu mai am pentru ce să lupt. Dar de fiecare dată, privirea lui David mă ridica de la pământ.

Într-o zi, la școală, a venit acasă cu ochii în lacrimi:

— Mami, colegii râd de mine că nu am tată. Spun că sunt sărac și că nu sunt ca ei.

Atunci am simțit din nou furia și neputința. L-am strâns în brațe și i-am spus:

— David, nu contează ce spun alții. Tu ești cel mai curajos băiat pe care îl cunosc. Și te iubesc mai mult decât orice pe lume.

În acea noapte, am stat trează mult timp, gândindu-mă la toate sacrificiile făcute, la toate ușile trântite în față, la toate vorbele grele. M-am întrebat dacă am făcut bine să lupt singură, dacă nu cumva ar fi trebuit să accept ajutorul cuiva, oricât de umilitor ar fi fost.

Într-o duminică, după ani de tăcere, mama a venit la noi. Era îmbătrânită, cu ochii obosiți. S-a așezat pe marginea patului și a spus încet:

— Ana, îmi pare rău. Am greșit. Mi-e dor de tine și de nepotul meu.

Am plâns amândouă, pentru toate cuvintele nespuse, pentru anii pierduți. Nu am uitat, dar am iertat. Pentru David, pentru mine, pentru liniștea sufletului meu.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim cu frica de a fi judecați? Câți ne ascundem durerile de ochii lumii, doar ca să nu fim arătați cu degetul? Poate că e timpul să vorbim deschis despre singurătate, despre rușine, despre curajul de a merge mai departe chiar și atunci când viața ne întoarce spatele.

Oare câți dintre voi ați avut curajul să vă ridicați după ce ați căzut? Ce ați face dacă lumea întreagă v-ar închide ușa în față?