Supă de pui, certuri și tăceri: Povestea Anei dintr-un cartier bucureștean

— Nu mai pot, mama! Nu mai pot să fac pe proasta, să mă prefac că totul e bine!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, aburită de la supa de pui care fierbea pe aragaz. Era o seară de noiembrie, ploua mărunt afară, iar blocul nostru din cartierul Titan părea și mai cenușiu decât de obicei. Mama s-a oprit din tăiatul morcovilor și m-a privit lung, cu ochii ei obosiți, încercând să-și ascundă lacrimile.
— Ana, nu e momentul… Tata vine imediat de la serviciu. Nu vreau scandaluri.
Am simțit cum mă sufoc. De luni întregi, poate chiar ani, trăiam cu senzația că familia noastră e ca supa asta: la suprafață pare limpede, dar dacă amesteci, găsești tot felul de lucruri ascunse. Tata venea târziu acasă, mereu obosit, mereu cu privirea în pământ. Mama gătea, spăla, făcea curat, dar nu mai zâmbea niciodată cu adevărat. Eu, la 17 ani, mă simțeam prinsă între ei ca o frunză între două valuri.

În seara aceea, totul a început cu o farfurie de supă. Tata a intrat pe ușă, ud leoarcă, și a trântit geanta pe hol.
— Ce-i cu fața asta, Ana? Ai luat vreo notă proastă?
— Nu, tata. Dar tu? Ai avut o zi bună?
A ridicat din umeri și s-a așezat la masă. Mama a pus supa în farfurii, iar liniștea dintre noi era atât de apăsătoare încât auzeam cum picură ploaia pe pervaz.
— Vreau să vorbim, am spus încet.
Tata a oftat.
— Iar începi? Ce vrei să mai discutăm?
— Despre noi. Despre voi. Despre ce se întâmplă în casa asta.
Mama a scăpat lingura pe masă.
— Ana, te rog…
— Nu, mama! Nu mai pot să tac! De ce nu vă mai vorbiți? De ce nu mai râdeți? De ce nu mai suntem o familie?
Tata s-a ridicat brusc, trântind scaunul.
— Pentru că viața nu e ca în filme, Ana! Pentru că uneori oamenii se satură!
A ieșit pe balcon și a închis ușa după el. Mama a început să plângă în șoaptă, iar eu am rămas cu ochii în farfurie, simțind că totul se destramă.

În noaptea aceea, am stat trează până târziu. Am auzit cum tata a intrat înapoi în casă și a vorbit cu mama în șoaptă. Nu am înțeles tot, dar am prins cuvinte ca „divorț”, „copil”, „nu se poate”. Dimineața, când am coborât la bucătărie, mama era deja trează, cu ochii umflați de plâns.
— Ana, trebuie să mergi la școală.
— Mama, divorțați?
A tăcut mult timp, apoi a dat din cap.
— Nu știm încă. Poate… poate nu e nevoie.
— Dar de ce nu-mi spuneți nimic? De ce trebuie să aflu pe furiș?
— Pentru că nu vreau să te rănesc. Pentru că uneori e mai bine să nu știi totul.
Am simțit un val de furie și neputință. M-am îmbrăcat mecanic și am plecat la școală, cu gândurile răvășite.

Zilele au trecut greu. Tata venea tot mai târziu acasă, mama era tot mai absentă. La școală, prietena mea, Irina, m-a întrebat ce am.
— Nimic, doar oboseală.
Dar nu era doar oboseală. Era frica de a nu pierde tot ce aveam. Într-o seară, când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama stând pe întuneric, cu o scrisoare în mână.
— Ce e asta?
— O scrisoare de la bunica ta din Bacău. Vrea să mergem la ea câteva zile. Poate ne prinde bine să ne rupem puțin de aici.
Am plecat la Bacău, unde aerul părea mai curat și grijile mai mici. Bunica ne-a primit cu brațele deschise, dar a simțit imediat că ceva nu e în regulă.
— Ce-i cu voi, fetelor?
Mama a dat din umeri.
— Probleme… ca-n orice familie.
Bunica a oftat.
— Să nu faci greșeala mea, Maria. Să nu taci când ar trebui să vorbești. Eu am tăcut o viață și am pierdut tot.
Am privit-o pe mama și am văzut pentru prima dată frica din ochii ei.

Când ne-am întors în București, tata ne aștepta acasă. Era alt om: palid, tras la față, cu ochii roșii.
— Trebuie să vorbim, a spus el.
Ne-am așezat toți trei la masă.
— Am greșit mult față de voi. Am crezut că dacă tac și mă ascund după muncă, totul se va rezolva de la sine. Dar nu e așa. Nu vreau să vă pierd. Nu vreau să divorțăm. Vreau să încercăm din nou, dacă voi vreți asta.
Mama a început să plângă din nou, dar de data asta era altfel. Eu nu am spus nimic. Nu știam ce să cred, ce să simt.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să fim din nou o familie, dar rănile nu se vindecă ușor. Uneori mă întreb dacă nu ar fi fost mai bine să se despartă, dacă nu cumva tăcerea și minciuna fac mai mult rău decât adevărul spus pe față.

Oare câte familii trăiesc așa, în tăcere și frică? Oare e mai bine să spui adevărul sau să-l ascunzi pentru a nu răni? Voi ce ați face în locul meu?