Între prăjituri și lacrimi: Povestea unei mame între două generații

— Nu-i da, mamă, are alergie la ou! am strigat, cu vocea tremurândă, când am văzut-o pe mama întinzând spre Mara o felie de cozonac aburind.

Mara, fetița mea de patru ani, se uita cu ochi mari și pofticioși la prăjitura pe care bunica o ținea aproape de buzele ei. În bucătăria mică, aburită de mirosul de vanilie și scorțișoară, timpul părea să stea în loc. Mama s-a întors spre mine, cu sprâncenele ridicate și un zâmbet ușor ironic:

— Irina, nu mai fi așa speriată! Pe vremea mea, nu existau atâtea alergii. Toți am crescut cu ouă, lapte și unt. Uite ce sănătoși suntem!

M-am simțit ca o fetiță certată, deși aveam deja treizeci și șase de ani și doi copii. În spatele meu, Vlad, soțul meu, încerca să calmeze spiritele, dar privirea lui trăda aceeași teamă pe care o simțeam și eu: dacă Mara ar fi mușcat din cozonac, am fi ajuns iar la spital.

— Mamă, nu e vorba că nu vreau să-i dai ceva bun, dar știi ce s-a întâmplat data trecută. Te rog, nu mai încerca să testezi limitele, am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Mama a oftat și a pus cozonacul pe masă, lângă platoul cu sarmale și salata de boeuf. Tata, care citea ziarul la geam, a ridicat ochii și a mormăit:

— Lăsați fata să mănânce, că nu se întâmplă nimic. Prea vă temeți de toate prostiile astea moderne.

M-am simțit prinsă între două lumi. Pe de o parte, lumea părinților mei, unde mâncarea era dovada supremă a iubirii, iar pe de altă parte, lumea mea, unde fiecare ingredient trebuia verificat de trei ori, unde etichetele erau citite cu lupa și unde orice greșeală putea însemna o noapte albă la urgențe.

— Vlad, hai să mergem acasă, am șoptit, dar el m-a prins de mână.

— Irina, nu putem fugi de fiecare dată. Trebuie să găsim o cale să-i facem să înțeleagă.

Mara s-a agățat de piciorul meu, iar fratele ei mai mic, Radu, se juca pe covor cu o mașinuță roșie. Mama s-a apropiat de mine și, cu voce joasă, mi-a spus:

— Tu crezi că eu vreau să-i fac rău? Eu doar vreau să simtă și ei gustul copilăriei, să nu fie diferiți de ceilalți copii. Mi se rupe sufletul când îi văd cum se uită la ceilalți la grădiniță, cum poftesc la ce nu pot mânca.

Am simțit un nod în gât. Știam că nu e răutate, ci neputință. Mama nu înțelegea lumea în care trăiam eu, cu reguli, restricții și frici. Pentru ea, dragostea se măsura în porții de mâncare, în deserturi făcute cu mâna ei, în farfurii pline.

— Știu, mamă, dar nu pot risca sănătatea lor. Nu pot să-i las să sufere doar ca să nu te superi tu.

A urmat o tăcere apăsătoare. Tata a ieșit afară să fumeze, iar Vlad a început să strângă masa. Mara s-a așezat pe scaun și a întrebat:

— Mami, de ce nu pot să mănânc și eu cozonac?

M-am aplecat lângă ea și i-am șoptit:

— Pentru că tu ești specială, iubita mea. Și o să găsim împreună un cozonac care să nu-ți facă rău.

Mama ne privea de la distanță, cu ochii umezi. Mi-am dat seama că nu doar Mara suferea, ci și ea. Își vedea rolul de bunică limitat, dragostea ei refuzată. În acea seară, după ce am ajuns acasă, am plâns în baie, încercând să-mi adun gândurile.

A doua zi, am primit un mesaj de la mama: „Am găsit o rețetă de cozonac fără ou și lapte. Poate vii să mă ajuți să-l facem împreună?”

Am simțit cum mi se rupe inima de emoție. Poate era un pas mic, dar era un pas spre împăcare. I-am răspuns imediat: „Vin cu drag. Mulțumesc că încerci.”

Când am ajuns la ei, mama avea deja făina cernută și ingredientele pregătite. Am frământat împreună, am râs, am povestit despre copilăria mea și despre temerile mele de mamă. Pentru prima dată, am simțit că suntem de aceeași parte a baricadei.

Când cozonacul s-a copt, Mara a gustat prima felie. Ochii i s-au luminat și a strigat:

— Mami, e cel mai bun cozonac din lume!

Mama a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Tata a venit din grădină și, fără să spună nimic, a rupt o bucățică și a pus-o pe farfuria lui Radu.

În acea zi, am înțeles că dragostea se poate reinventa, că tradițiile pot fi adaptate și că, uneori, trebuie doar să avem răbdare și să ne ascultăm unii pe alții.

Dar mă întreb: câte familii se destramă din cauza neînțelegerilor mici, câte mame rămân singure între două lumi? Oare voi cum ați reușit să vă împăcați cu părinții voștri când a venit vorba de copiii voștri?