Propunerea amară a soacrei: Singură cu fetița mea

— Nu poți să faci asta, Radu! Nu poți să ne lași așa, te rog! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își trăgea geaca pe umeri, evitând să mă privească în ochi. Fetița noastră, Ilinca, plângea în pătuț, iar eu simțeam cum lumea mi se prăbușește sub picioare.

— Nu mai pot, Ana. Nu mai pot să trăiesc așa. Mă sufoc, a murmurat el, cu privirea pierdută undeva în podeaua veche a apartamentului nostru din cartierul Titan. Și-a luat rucsacul, a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors.

Așa a început totul. Aveam douăzeci și opt de ani, o fetiță de trei luni și o viață care părea că se destramă în fiecare zi. Mama mea era la țară, bolnavă, iar tata murise cu doi ani înainte. Prietenele mele erau ocupate cu propriile familii, iar eu mă simțeam ca o insulă în mijlocul unui ocean de necunoscut.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Ilinca plângea nopți întregi, iar eu nu aveam nici măcar timp să plâng. Facturile se adunau pe masa din bucătărie, iar laptele praf se termina mereu prea repede. Mă uitam la mâinile mele crăpate de la spălat și mă întrebam dacă o să reușesc să supraviețuiesc.

Într-o după-amiază, când afară ploua mărunt și gri, am auzit soneria. Am deschis ușa și am văzut-o pe doamna Viorica, mama lui Radu. Era îmbrăcată sobru, cu părul prins strâns la spate și cu o privire rece, dar obosită.

— Ana, trebuie să vorbim, a spus ea, fără să mă salute. Am lăsat-o să intre, deși inima îmi bătea nebunește. Nu mai vorbisem de când Radu plecase.

S-a așezat la masă și a privit în jur cu o grimasă abia sesizabilă. — Nu e ușor pentru nimeni, știu. Dar trebuie să ne gândim la Ilinca. Tu nu ai serviciu, nu ai bani, nu ai pe nimeni aici. Ce vrei să faci?

Am simțit cum mă înroșesc de rușine și furie. — O să mă descurc. O să găsesc ceva. Nu o să-mi las copilul.

A oftat și a scos din geantă un plic gros. — Uite, Ana. Eu pot să te ajut. Dar am o condiție. Să-mi lași fetița la mine, la Ploiești. Eu am pensie, am casă, pot să-i ofer tot ce are nevoie. Tu… tu trebuie să-ți refaci viața. Să-ți găsești un serviciu, să te pui pe picioare. După aceea, vedem.

M-am uitat la ea ca la un străin. — Să-mi las copilul? Să plec fără ea? Cum poți să-mi ceri asta?

— Nu-ți cer să pleci pentru totdeauna. Dar gândește-te: ce viitor îi poți oferi tu acum? Vrei să crească în sărăcie, cu o mamă epuizată și absentă? Eu am trecut prin asta cu Radu. Știu ce înseamnă. Nu vreau să repetăm greșelile trecutului.

Am simțit că mă sufoc. Am luat-o pe Ilinca în brațe și am început să plâng. — Nu pot. Nu pot să fac asta. E copilul meu!

— Ana, gândește-te bine. Nu e vorba despre tine sau despre mine. E vorba despre ea. Dacă te răzgândești, știi unde mă găsești.

A plecat lăsând plicul pe masă. Am stat toată noaptea cu Ilinca la piept, ascultând cum ploaia lovește geamul. M-am gândit la copilăria mea, la cum mama se zbătea să ne crească singură, la cât de mult am suferit că nu am avut niciodată destul. M-am gândit la Radu, la cum s-a schimbat după ce s-a născut Ilinca, la cum s-a închis în el și a început să lipsească nopțile. M-am gândit la mine, la cât de obosită și singură mă simțeam.

A doua zi am deschis plicul. Erau bani, destui cât să trăiesc câteva luni fără griji. Dar prețul era prea mare. Am sunat-o pe mama la țară și i-am spus totul. — Ana, mi-a zis ea, nu există răspuns corect. Orice ai alege, o să doară. Dar tu știi cel mai bine ce e bine pentru copilul tău.

Am început să caut de lucru. Am lăsat-o pe Ilinca la o vecină bătrână, tanti Maria, care a acceptat s-o supravegheze câteva ore pe zi pentru câțiva lei. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Era greu, dar măcar aveam pentru ce să mă trezesc dimineața.

Viorica a venit din nou după o lună. — Te-ai gândit? a întrebat scurt.

— Da. Nu pot. Nu pot să-mi las copilul. O să mă descurc cum pot.

A dat din cap, fără să spună nimic. — Să nu uiți că ai avut o șansă, Ana. Să nu vii peste ani să-mi reproșezi că nu te-am ajutat.

Au trecut doi ani de atunci. Ilinca merge acum la grădiniță, iar eu încă lucrez la magazin. Nu e ușor. Sunt zile când nu știu dacă am făcut alegerea corectă. Sunt nopți când mă gândesc dacă nu cumva i-am răpit o viață mai bună. Dar când o văd râzând, când mă strigă „mami” și mă îmbrățișează cu mânuțele ei mici, simt că am ales cu inima.

Uneori mă întreb: oare există vreodată un răspuns corect? Ce ați fi făcut voi în locul meu?